Din Olanda, călătorii se întorc cu amintiri pentru o viaţă. Unii, cu imaginea morilor de vînt străjuind pe dealuri, pentru a fi trase în poză, gata să dea din aripi cînd simt fixîndu-le ochiul aparatului de fotografiat sau mai nou, al telefonului mobil. Alţii revin cu amintirea canalelor pe care trec, de dimineaţa pînă seara, ambarcaţiuni de toate felurile, înaintînd cu grijă, totuşi, să nu sperie raţele și să le streseze, ceea ce în Olanda le-ar aduce luni de închisoare. Sînt şi din cei care se întorc cu o blenoragie sau un sifilis, din Cartierul Roşu. Dat fiind că nici blenoragia, nici sifilisul nu sînt amintiri, ci realităţi mai mult decît dureroase, am unele îndoieli în a le încadra la capitolul amintiri cu care te întorci din Olanda.
Eu, însă, trebuie s-o recunosc, m-am întorc cu amintirea wc-urilor publice.
Ce instituţii!
Ce produse ale inteligenţei umane!
În Olanda, mai precis la Haga, funcţionează Curtea Internaţională de Justiţie. E una dintre cele mai importante instituţii ale ţării şi ale lumii. Cel puţin aşa cred, judecînd după faptul că ghidul excursiei Amsterdam-Haga ne-a dat voie să coborîm din autocar şi s-o fotografiem printre gratiile gardului de fier. Că trece drept o instituţie cu care olandezii se mîndresc, mi-a întărit-o un alt fapt. Cum eu n-aveam nici un chef să consum filmul pe o chestie ce o poţi întîlni, infinit mai bine reprodusă, în trei sferturi din vederile puse în vînzare la Amsterdam, am cumpărat o îngheţată. „V-am dat voie să coborîţi din autocar ca să puteţi fotografia, nu să mîncaţi îngheţată!”, m-a mustrat ghidul, un tînăr care vorbea atît de repede, încît n-am înţeles nici azi cum de-am ajuns de la Amsterdam la Haga. De unde am tras concluzia că ghidul fusese contrazis într-adevăr axiomatic.
În Olanda se fac excursii la toate prostiile. La ştiutele pe de rost, din toate ghidurile, localităţi Volendam şi Mark Edam. La expoziţia cu oraşe în miniatură de la Madurodam, plicticoasă pînă şi pentru copii, care, în loc să admire varianta de jucărie a Aeroportului din Amsterdam, aleargă după cele cîteva ciori care-şi fac veacul pe acolo. Aeroporturi au mai văzut în viața lor. Se fac excursii pînă şi în Cartierul Roşu. Nu se fac excursii însă la W.C.-ul din Piaţa Muzeului.
Păcat!
Sînt sigur că de s-ar organiza, mulţi turişti ar vrea să mai revină în Olanda, să mai dea încă vreo cîteva mii de euro, numai să poată avea fericirea de a se descheia la pantaloni în acest wc de prestigiu, întrecînd în autoritate, după părerea mea, Curtea Internaţională de Justiţie şi Monumentul Naţional, la un loc.
Mai înainte de a te urina poți vizita o expoziție de grafică
Ca toate instituţiile de profil, wc-ul public se află sub pămînt. Pentru a parveni la cabină trebuie să cobori mai întîi o scară rectangulară. Cu vreo cîţiva metri înaintea punctului de control (bazat pe o barieră mecanică, acţionată de fise), te întîmpină o expoziţie de grafică. Întemeietorii wc-ului s-au gîndit, probabil, la intelectuali. Imaginaţi-vă că sînteţi un om de cultură şi că vă întreabă un prieten unde aţi fost. Una e să răspunzi: la wc, şi alta: la expoziţie. Ar fi o variantă dintre sutele de explicaţii ce pot fi date expoziţiei aşezate pe traseul către wc. Eu cred însă că-i vorba de altceva. E vorba de luarea în considerare a cuplurilor de îndrăgostiţi. Printre călătorii în străinătate se găsesc şi multe cupluri aflate în perioada de început a amorului. E, după părerea mea, perioada extrem de propice mersului peste hotare. Nu întîmplător, pe vremuri, proaspeţii căsătoriţi plecau din ţară direct de la biserică. Proaspeţii îndrăgostiţi care sînt proaspăt căsătoriţi au marele talent de a se giugiuli cu o densitate înfricoşătoare. Orice întîmplare, cît de mică, devine rapid pretext pentru un ţucat! Ea îi cere un pahar de apă. Nu pentru că nu s-ar putea duce cu paharul şi să-şi toarne, ci pentru că moare de dorul de a-l vedea pe el aducînd paharul, cu atîta grijă încît e limpede c-o să-l scape din mînă. Drept răsplată, ea îi dă un pupic. Şi el e atît de fericit, încît ar fi în stare să îi instaleze o conductă de apă, numai să primească asemenea bacşişuri.
Uşor de imaginat ce bogăţie de pretext pentru ţucat oferă unui cuplu călătoria în străinătate.
„Uite, dragă, Notre Dame! Extraordinar, e chiar Notre Dame” Ţoc-ţoc! „Uite, dragă, un copac! Extraordinar, e chiar un copac!” Ţoc-ţoc!
Un asemenea cuplu are însă o problemă. O problemă pe care cuplurile hîrşite au rezolvat-o demult. E problema momentelor delicate din timpul excursiei, cînd Fiziologia, duşmana Poeziei, îşi spune cuvîntul. Imaginaţi-vă că vă plimbaţi cu iubita pe malul mării. Suprafaţa lichidă se încreţeşte, din cînd în cînd, de parcă ar da să strănute. Soarele cade la orizont în flacăra unui incendiu pe care nici un pompier din lume n-ar reuşi să-l stingă. Şi, deodată, simţi că te trece nevoia. Cum să procedezi? Cum să-ţi întrerupi exclamaţiile de încîntare, spunîndu-i iubitei:
Scuză-mă un pic, mă duc după stînca aia!
Sau, ca să dau un exemplu la obiect, eşti cu iubita în Museum Plein. Aţi văzut împreună Muzeul Naţional din Amsterdam. Sînteţi plini de cultură ca pîntecul unui bombardier de bombe. Discutaţi aprins despre capodopera pe care tocmai aţi văzut-o. Cum să-ţi întrerupi iubita care, asemenea tuturor iubitelor din cuplurile de început, se pricepe şi la pictură, pentru a-i spune:
Scuză-mă niţel, eu intru aici, la wc!
Instituţia din Muzeul Plein te ocroteşte de un asemenea moment de răscruce al vieţii tale. Poţi spune, fără a greşi:
Scuză-mă niţel, eu intru puţin la expoziţia asta!
Şi dacă iubita împărtăşeşte şi ea o nevoie, îţi poate răspunde (după ce ţi-a dat un nou pupic):
Merg şi eu!
Expoziţia în funcţiune la ora trecerii mele către wc-ul propriu-zis expunea lucrări de grafică. Se spune că arta cere sacrificii. Şi se înţelege prin asta că unui creator i se cer sacrificii. Nimeni nu s-a gîndit însă că şi consumatorului de artă i s-ar putea cere sacrificii. Şi nu dintre cele mai mărunte. Să luăm, de exemplu, situaţia celui care a deschis uşa instituţiei din Museum Plein cu un anume scop.
MTV la pisoar
WC-ul se numără printre acele puţine lucruri din viaţa omului care se constituie într-un obiectiv unic. Într-o librărie poţi intra nu numai ca să cumperi cărţi. Poţi intra şi ca să faci curte vînzătoarei recent angajate. Într-un wc public nu poţi intra decît cu un singur scop. Desigur la uşa care desparte accesul bărbaţilor de cel al femeilor poate sta o jună recent angajată. Jur însă că-n viaţa mea de călător n-am văzut nici un bărbat şoptind vorbe dulci vreunei june de la wc-ul public. Uşor de înţeles că iubitorului de artă îi trebuie un mare efort fiziologic dacă vrea să contemple capodoperele de pe culoarul la capătul căruia se află admiterea în toaletă. Admiţînd că nu va avea resurse sufleteşti şi fizice pentru a recepta arta, omul de cultură găseşte, totuşi, o răsplată intelectuală. După ce a vîrît fisa de 0,50 de euro în automatul care înmoaie inima barierei de la intrarea în wc-ul din Museum Plein, se poate delecta, la pisoar, cu programele MTV. Acest W.C. se remarcă drept posesorul unui pisoar unde clientul poate urmări în exerciţiul funcţiunii fiziologice un clip cu Madonna sau, de ce nu?, cu Michael Jackson. Nu e singurul argument pentru înscrierea sa printre obiectivele ce-ar trebui vizitate în excursiile din Olanda. Cabina e înzestrată cu o uşă de sticlă. Am închis uşa, nu fără o strîngere de inimă. Se schița perspectiva, deloc plăcută, de a oferi altor clienţi un spectacol unic. M-am liniştit în clipa în care am răsucit mînerul. Automat, sticla uşii s-a făcut mată. M-am întrebat mult timp după aia ce rost au dat olandezii acestei născociri. Nu puteau să pună o uşă cu geam mat de la început? Şi răspunsul l-am găsit tot în efortul de a face din toaleta publică un loc care să nu se rezume la simplul act fiziologic. Frămîntarea dată de sticla transparentă produce un consum intelectual de proporţii cel puţin egale cu cel al consumului fiziologic. Ca să nu mai spun că descoperirea mecanismului creează o satisfacţie intelectuală încercată de toţi marii descoperitori. Că e aşa m-am convins la wc-ul de pe Aeroportul din Amsterdam. Pereţii pisoarului sînt tapetaţi cu imagini dintr-un orăşel tipic olandez. La intrare, un tablou explică, prin cifre, diferitele porţi ale orăşelului. Dacă eşti curios, le poţi identifica sub cifrele de pe pereţi. Asta presupune, desigur, un efort intelectual. Şi astfel, graţie ingeniozităţii olandeze, simplul, brutalul act fiziologic se înnobilează cultural!
N-ar fi singurele amintiri frumoase cu care un turist s-ar putea întoarce din Olanda. El ar putea vorbi la nesfîrşit despre wc-ul magazinului Bijenkorf, din Roterdam. Pe lîngă scoica spălată automat, instituţia se poate mîndri cu un departament, ca să-i spun aşa, în care-ţi poţi lăsa copilul. Ca în orice sector de acest gen, odraslei i se oferă cărţi de colorat, podele pe care se poate tîrî şi o masă pe care o poate dărîma, dacă are chef, dar mai ales, dacă are puterea.
Efortul intelectual îl concurează pe cel fiziologic
Mult timp după călătoria în Olanda, m-am gândit că WC-ul se află la capătul unei expoziţii de grafică. E punctul maxim pe care-l poate atinge înfrăţirea dintre cultură şi toaleta publică sau, mai bine spus, legătura dintre nevoile intelectuale şi nevoile fiziologice. Remarcasem, de asemenea subtilitatea psihologică a celor care născociseră wc-ul din Piaţa Muzeului Naţional de la Amsterdam. Aceştia luaseră în calcul faptul că un wc public e frecventat nu numai de intelectuali, ci şi de oameni obişnuiţi. De aceea, lucrările de artă fuseseră aşezate pe culoarul spre wc-ul propriu-zis şi nu pe pereţii cabinei. De aceea, la pisoar se dădea muzică de MTV şi nu de Mezzo. Se socotise, probabil, că omul obişnuit s-ar fi blocat dacă în cabină ar fi nimerit peste lucrări de grafică sau dacă, Doamne fereşte!, la pisoar s-ar fi pus muzică simfonică!
O călătorie la Londra m-a contrazis în chip categoric. Mi-am dat seama că există loc şi pentru mai multă îndrăzneală în ce priveşte cultivarea intelectuală a omului aflat în plin exerciţiu fiziologic.
Ajunşi la restaurantul de lux Cannizaro House de la Wimbledon ca să luăm masa, nu mi-am găsit liniştea pînă n-am dat o raită pe la wc. Partea dinaintea cabinelor propriu-zise se înscrie în seria toaletelor de top:
Robinet cu senzori pentru declanşarea apei, şerveţele de pînză pentru şters pe mîini, sticluţe de parfum.
Surpriza surprizelor a venit în clipa cînd am intrat în cabină. Nu pentru că aş fi simţit vreo nevoie anume, ci pentru că voiam să verific dotările. Pe pereţi erau atîrnate patru tablouri înfăţişînd fiecare cîte o floare împreună cu denumirea sa ştiinţifică. Înainte de a te aşeza pe colac şi după ce te ridicai, gata să tragi apa, îţi puteai însuşi lecţia de botanică.
La Amsterdam, creatorii wc-ului din Piaţa Muzeului socotiseră să îmbogăţească tezaurul de cultură estetică al clientului. Mult mai încrezători în superioritatea rasei umane, cei de la restaurantul din Wimbledon se gîndiseră la cultura ştiinţifică a clientului!
La W.C.-ul din lobby-ul hotelului Radisson SAS din Viena, dacă te apropii de pisoar ai şanse serioase să-ţi îmbogăţeşti cultura cu un moment din istoria Imperiului Austro Ungar.
Între cele două cupe cu pricina, te îmbie să ţi-o însușeşti o stampă cu Catedrala Sfîntul Ştefan, explicată în germană şi franceză.
Cei ce ştiu doar engleza (americanii, de exemplu) sau doar rusa (ruşii, de exemplu) n-au de ce să fie supăraţi.
W.C.-ul lui The Scotch Wisky Center din Edinburgh se găseşte la subsol, lîngă restaurant şi, sub Shopul cu suveniruri. Men şi Ladies sînt despărţite nu doar de un perete, dar şi de un butoi de whisky.
Pe butoi scrie:
„Scotch Wisky Eritage Edinburgh”.
Deasupra pe perete, tot cu rol despărţitor, atîrnă o reproducere: Lownmarket (secvenţă din Old Town) de Lynn Hanley.
Nu-i nimic pe lîngă cea de care dai la pisoar. La stînga, cum te uiţi dacă îţi poţi permite, dai cu privirea de o altă stampă iscălită Lynn Hanley:
„Castelul Edinburgh văzut dinspre Grossmarket”.
Îţi vezi de treabă şi îţi contempli o operă de artă.
Faci două lucruri deodată.
Dintre care cea mai importantă e, desigur, contemplarea operei de artă.