Ajuns la Constantinopol în 1928 (nu pe cont propriu, ci într-un voiaj plătit de altcineva, un amic pricopsit), Camil Petrescu îşi transcria în reportajul Taina Cipreşilor. Rapid-Constantinopol-Bioram, apărut în 1933 şi reeditat de subsemnatul în 1974, la Editura Dacia din Cluj, gîndurile stîrnite de suişul colinei spre Moscheea lui Suleyman Magnificul:
„Pe această lungă cale (care mai tîrziu e chiar spinarea lanţului de şapte coline istorice şi molatece, ca ale Romei rivale), zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii se duc la munca lor, la necazurile lor, la slujbă, la cîrciumă, la băcănie, iar printre oamenii aceştia care trăiesc ziua de azi (proprietarul aşteaptă chiria, la atelier e muncă grea, băcanul dă lipsă la cîntar, în port nu e de lucru) şi care ştiu despre Constantin Porphyrogenetul şi Mohamed al II-lea mai puţin decît vizitatorii străini –, noi, care căutăm ce-a mai rămas de acum o mie şi sute de ani, suntem nişte zănateci care trăim într-altă lume“.
Comentînd acest fragment, ziceam în Prefaţa la reeditarea din 1974:
„Există, deci, într-o formulare paradoxală, atîtea călătorii, cîţi călători sunt. Obiectul rămînînd acelaşi, trăirea sentimentală, gîndurile iscate depind de ceea ce-i conferă fiecare, de adevărul revendicat de fiecare asupra locurilor vizitate. Paralel, aşa cum demonstrează istoria literaturii, există tot atîtea însemnări de călătorie cîţi călători“.
La vremea respectivă, nu călătorisem în străinătate. Însemnările mele aveau o pronunţată notă livrescă. Mai tîrziu, după 1989, cînd mi-am făcut un obiectiv de viaţă și activitate din a călători peste hotare în interes intelectual (pentru a scrie, a filma şi fotografia), mi-am dat seama de adevărul gîndurilor lui Camil Petrescu din 1928 prin propria-mi experienţă.
Camil Petrescu umbla în căutarea semnelor rămase de pe vremea Bizanţului.
O întreprindere mai întîi dificilă:
„Dibuim ruinele trecutului printre îngrămădirile vii de azi cum caută poliţia să identifice hainele de preţ furate de mahalagii, preschimbate şi purtate după incendiu“.
O întreprindere mai apoi nelalocul ei într-o lume a prezentului, pentru care pietrele de pe Yeniçeriler Caddesi, rămase de la Arcul de Triumf al lui Theodosiu, sînt bune ca scaune şi mese pentru a bea un ceai şi a fuma o ţigară, iar Agia Sofia e interesantă doar în măsura în care, umblînd cu lada de covrigi pe cap pe lîngă uriaşa coadă de turişti, vei găsi clienți dispuși să cumpere.
Camil Petrescu descoperă adevărul călătoriei pentru fiecare pînă şi în realitatea grupului cu care venise din ţară:
„Dar vasul a plecat după cele trei minute de oprire, doamnele în rochii uşoare sportive, care sunt cu mine lîngă botul negru, dincolo de cabina pilotului, nici nu ştiu ce drumuri de moarte am străbătut în gînd. Seria lor e Pierre Loti, spre a cărui cafenea ne îndreptăm acum“.
În cele două călătorii la Istanbul, ambele dominate de căutarea Bizanţului pierdut, am verificat din plin adevărul camilpetrescian al călătoriei pentru fiecare.
Adevărul călătoriei pentru fiecare ziarist
Asemenea lui Camil Petrescu şi eu am umblat prin oraș pentru a descoperi semnele Bizanţului de cîndva. M-am oprit, de exemplu, în faţa Kerkoporta (Poarta Trădării) marcat de emoție la gîndul că pe ea au intrat otomanii în dimineaţa blestemată de marţi, 29 mai 1453, profitînd că era deschisă (după unii, printr-un act de trădare, după alţii, printr-un act de neglijenţă). Acum însă intrau prin ea, la volanul mașinilor, turcii de azi, emoţionaţi doar de gîndul că nu vor pătrunde ușor în şoseaua care însoţeşte Zidul lui Theodosiu, dat fiind ambuteiajul infernal.
Am încercat, aşadar, adevărul călătoriei pentru fiecare ca scriitor interesat de trecutul întruchipat de Bizanţ.
Am încercat însă, miercuri 1 mai 2013, şi adevărul călătoriei pentru fiecare ca ziarist interesat de senzaţionalul momentului.
Am plecat dimineaţa din Bucureşti, socotind că, ajuns pe la prînz în Pera, unde-mi rezervasem loc la hotel, voi prinde o jumătate de zi de vizită în Istanbul.
Omul propune, Dumnezeu dispune!
Sau, mă rog!, în Turcia fiind, Omul propune, Alah dispune!
Şi Alah dispusese ca în ziua respectivă, 1 mai 2013, Piaţa Taxim să fie luată cu asalt de demonstranţii de Stînga, doritori să sărbătorească 1 mai în celebrul loc, în ciuda deciziei autorităţilor de a interzice ţinerea manifestaţiei în Piaţă, sub pretextul că, deoarece locul e în renovare, nu poate fi asigurată protecţia participanţilor.
Pentru ca demonstranții să nu pătrundă în Piaţă, guvernul turc a luat măsuri strașnice:
1) A mobilizat nu mai puţin de 22.000 de poliţişti, înarmați cu scuturi, bastoane de cauciuc, tunuri cu apă, gaze lacrimogene, dube încăpătoare pentru arestați.
2) A stabilit patru cercuri de blocare a circulaţiei.
Unul, în jurul Pieţei Taxim.
Al doilea, mai larg, în jurul străzilor care duc spre Piaţa Taxim, în frunte cu strada Mare a Istanbulului, Istiklal Avenue, fosta Grand Rue de Pera.
Al treilea, şi mai larg, în jurul dealului pe care se află Piaţa Taxim, la distanţă de un kilometru şi ceva de locul rîvnit de protestatari.
Un al patrulea, uriaş, reprezentînd un cerc cu o rază de mai mulți kilometri.
În acest cerc, începînd cu ora 6 dimineaţa, nu se putea pătrunde nici cu mijloace de transport în comun (pe pămînt, pe sub pămînt, pe apă şi prin aer), nici cu maşini particulare, nici per pedes apostolorum.
Circulaţia între Oraşul Vechi şi întreaga parte de dincolo de Cornul de Aur şi de Bosfor era blocată de Poliţişti înarmaţi.
Cu toate acestea, probabil că, veniţi înainte de ora 6, mii de demonstranţi s-au angajat de dimineaţă într-un război cu cei 22.000 de poliţişti pentru a pătrunde în Piaţă.
S-au folosit împotriva asediatorilor tunuri cu apă, gaze lacrimogene, bastoane de cauciuc.
Potrivit site-urilor turceşti în limbi străine, în zona din jurul Pieţii Taxim se putea umbla doar cu masca de gaze.
1 Mai – un fericit prilej, în Turcia, pentru ca demonstranții de Stînga să se bată cu Poliţia, suspectată ca fiind de Dreapta
Blocarea unei jumătăţi de Istanbul s-a declanşat la ora 6 dimineaţa şi s-a încheiat, prin deschideri succesive de cercuri, a doua zi dimineața.
De la 6 dimineaţa pînă la 16 după-amiaza, au fost blocate Podurile peste Cornul de Aur.
Podurile s-au deschis la ora 16. Localnicii şi turiştii n-au putut urca dealul decît pe picioarele lor, tîrînd după ei valizele.
Pe Istiklal Avenue s-a dat voie la ora 20, şi atunci doar cu ţîrîita.
În Piaţa Taxim s-a permis intrarea doar a doua zi dimineaţa.
Toate acestea n-aveam cum să le ştiu, deşi, gazetar fiind, ar fi trebuit să mă gîndesc că, în Turcia, o zi precum 1 Mai e un fericit prilej pentru cei de Stînga să se bată cu Poliţia, suspectată ca fiind de Dreapta.
După ce, spre norocul meu, am nimerit la aeroport peste un taximetrist scîrbos (dacă dai peste un taximetrist sau un vînzător amabil e semn clar că o să te jefuiască nu alta!), şi am străbătut Bulevardul Ataturk fără probleme de trafic, ajunşi la Podul Ataturk, şoferul a oprit taxiul, a deschis portbagajul, ne-a scos bagajele şi le-a pus pe trotuar.
Mai departe, nu se putea trece!
Polițiști înarmaţi, cu degetul pe trăgaci, şi un Tir așezat de-a curmezişul descurajau orice tentativă de a sparge blocada.
Primul meu gînd n-a fost la Ce mă fac acum?, ci la Ce se întîmplă?
Se pusese în mişcare instinctul de gazetar.
Eram în vacanţă, eram în Turcia, nu interesa pe nimeni în România o corespondenţă de la faţa locului, şi, cu toate acestea, mă dădeam de ceasul morţii să aflu ce se întîmplă, deja surescitat la gîndul că asist la o întîmplare senzaţională, la un Eveniment, ce mai încolo şi încoace, la un Breaking News.
Şoferul habar n-avea.
Nici numeroşii gură-cască din apropiere, veniţi de îndată, cum se întîmplă în Orient cînd un străin e în încurcătură, nu puteau spune altceva decît: Problem!
Nici acum nu-mi dau seama dacă nu ştiau, dacă nu voiau să spună sau dacă Problem era singurul cuvînt ştiut de ei în engleză.
O conversaţie între şofer şi recepţionerul de la hotel a sfîrşit prin decizia de a fi duşi la un restaurant de pe malul Mării Marmara, unde urma să mîncăm în aşteptarea orei de deschidere a Podurilor, rămasă un mister, totuși.
Lăsînd bagajele la restaurant, am urcat colina pînă la Ordu Caddesi, în centrul orașului vechi.
Spre surprinderea mea, nu numai că aici viaţa se desfăşura normal, dar, mai mult, nimeni nu ştia că un fapt important, un eveniment de Breaking News avea loc dincolo de Cornul de Aur.
Eram convins că dacă nu turiştii străini, atunci măcar localnicii trăiesc îngrijoraţi întîmplările violente din cealaltă parte de Oraş.
– Nu ştiţi ce se întîmplă dincolo de Cornul de Aur, de-au blocat jumătate de oraş?, întrebam pe cîte un tînăr pe care-l presupuneam la curent cu viaţa politică.
– Se întîmplă ceva?, se uimea respectivul, aflînd de la mine că oraşul e blocat.
Din nenorocire, n-am putut cumpăra o cartelă de internet pentru iPad.
La un butic Avea mi s-a explicat că luasem una în iarna anului trecut, pentru două săptămîni, şi, ca să cumpăr alta, trebuia să îndeplinesc o serie de acte (completez o serie de acte ?) complicate şi, mai ales, costisitoare.
Ca să aflu dacă s-au deschis Podurile, am luat-o din taxi în taxi, întrebîndu-i pe şoferii care mi se păreau mai deştepţi, după cum țineau geamul deschis.
Pe la 16, unul mi-a spus că s-au deschis Podurile. Totuşi, el ne-a lăsat, cu bagaje cu tot, la poalele dealului, pentru că nici un autovehicul n-avea voie să urce.
Cărînd bagajele vreun kilometru şi ceva, am avut satisfacţia de a vedea sute de turişti străini cu bagaje mult mai dihai ca ale mele făcînd același lucru.
Ajuns la hotel, am profitat de Wi Fi şi am citit pe site-uri ştiri despre întîmplările din zonă.
Se înţelege că am luat-o la picior spre locul de conflict, cu gînd să văd şi să filmez, deşi, repet, pe nimeni din România nu-l interesa aşa ceva.
A fost, totuşi, o experienţă senzaţională.
În viaţa mea n-am văzut atîţia poliţişti la un loc !
Toate pasajele către Istiklal Avenue (şi nu sunt puţine) erau blocate de baricade păzite de poliţişti.
Pe margini, mașini cu tunuri de (cu ?) apă, dube pentru arestați, scuturi, automobile cu girofar.
Cu toate acestea, pe Istiklal Avenue se vedeau şi cetăţeni paşnici.
Mort de ciudă că unii au voie să se plimbe și eu nu, nu m-am lăsat pînă n-am găsit o spărtură temporară în blocadă, făcută chiar de polițiști.
Abia cînd am ajuns pe Istiklal Avenue, mi-am dat seama de tactica Poliţiei.
Cînd se constata că un număr de persoane a părăsit strada, se dădea drumul unui alt număr de persoane.
Trei întrebări normale:
- De ce era nevoie de o atmosferă amintind de declararea stării marțiale, pentru ca niște cetățeni să nu țină un miting într-o piață precum Taxim, care nu ridica nici o problemă de securitate națională a Turciei?
- Ce democrație e aia în care mii de oameni, inclusiv turiști străini aducători de valută, sînt opriți pentru o zi să circule dintr-o parte într-alta a capitalei, fără să li se spună nimic despre momentul cînd puteau, în fine, ajunge acasă sau la hotel?
- Oare dacă la Bucureşti, din cauza unor ciocniri violente între demonstranţi şi Poliţie, jumătate din oraş ar fi blocat de 22.000 de poliţişti, la fel ca la Istanbul, bucureştenii din restul Oraşului n-ar şti nimic?!