Despre Revelioanele din alte ţări, televiziunile ne înfăţişează chiar în noaptea poreclită „dintre ani” marfare de secvenţe sub genericul „Anul Nou pe meridianele lumii”. Bairamul planetar despre care vor să ne convingă redactorii, altfel supăraţi c-au nimerit de serviciu tocmai cînd tot Globul se face criță, începe an de an în nu ştiu ce insule din Pacific, unde mai mulți cetăţeni practic dezbrăcaţi dau năvală pe plajă, pentru a urla la Soarele de pe cer, preocupați să intre în cadrul camerei de luat vederi. şi se încheie în Times Square cu sute de mii de cetăţeni îmbrăcați, care urlă şi ei asemenea dezbrăcaţilor. Nu la Soare, care e produsul lui Dumnezeu, ci la un Orogoliu, care e produsul yankeilor de peste Ocean. Deşi unii sînt mai mult decît primitivi şi alţii mai mult decît evoluaţi, membrii ambelor grupări se comportă aproape identic – despărţite nu numai de cîteva fuse orare, dar şi de cîteva civilizaţii. Şi unii şi alţii simt nevoia să zbiere pînă-și pierd vocea, să dea din mîini şi să tropăie ca apucaţii, deşi, între noi fie vorba, n-au nici un motiv s-o facă.
Între cele două bucăţi de An nou se află, asemenea hamburgherului de la Mc Donald’s, celelalte popoare de pe glob, stînd la rînd să fie date la televizor, după cum se învîrteşte Pămîntul în jurul axei sale. Dacă ar fi să credem imaginilor puse la dispoziţie prin amabilitatea televiziunilor planetare, atmosfera din alte capitale ale lumii e diferită de cea de la Bucureşti. An de an dată pe micul ecran ca nemaipomenită, unică, fantastică, atmosfera de la Paris, Londra, Barcelona te face să crezi că Bucureştiul e un fel de Cucuieții din Deal ai Europei. Și, în chip inevitabil, te împinge la o călătorie în străinătate tocmai de Revelion.
Prin asta poate, se explică de ce în ultimii ani am fost de sărbătorile de iarnă peste hotare, departe de capra valahă şi de Pluguşorul românesc, în care Bădica Traian are proasta inspiraţie de a ieşi cu plugul exact în miezul iernii.
Călătorul în străinătate e o specie umană aparte şi pentru că simte nevoia să fie altfel decît acasă. De cînd mă ştiu, n-am avut nici un chef să ies pe străzi de Revelion, preferînd să-l fac în casă, la televizor sau şi mai bine la masa de scris. Ajuns în străinătate de Revelion însă nu mi-am găsit liniştea pînă cînd n-am coborît în stradă la miezul nopţii.
La Barcelona, însă, am şovăit să ies din camera de hotel. Cîteva zile la rînd m-am chinuit cu limba catalană pentru a afla din cele două ziare locale La Vanguardia şi El Periodico dacă în Piaţa Catalunya, un fel de Piaţa Universităţii din Barcelona, se pune de o sindrofie cu Popor. La Roma, în Piazza del Popolo, una dintre televiziunile de stat italiene meşterea an de an un spectacol. În Times Square sindrofia e organizată chiar de primăria New York-ului. Chiar dacă habar n-aveam de catalană, un fel de spaniolă mai dificilă, mi-am dat seama, totuşi, că oficialităţile locale din Barcelona nu făgăduiau nimic.
Lucru explicabil pînă la urmă.
Prin Legea promulgată la 18 decembrie 1979 de Regele Juan Carlos, Catalunya şi-a dobîndit statutul de provincie autonomă a Spaniei. În planul vieţii reale, momentul a avut două efecte majore. Primul l-a reprezentat apariţia limbii catalane, alături de spaniola învățată de noi cu sau fără profesor, în inscripţiile oficiale, în dublarea filmelor date la cele două posturi locale (TV3 şi Canalul 3B) şi în articolele din ziarele care apar în Catalunya. Al doilea efect, mult mai însemnat şi mult mai grav, l-a constituit lăsarea Anului Nou la voia întîmplării. Asta deoarece, prin Legea din 1979, Barcelona s-a pricopsit cu numeroase instituţii responsabile la o adică de organizarea sindrofiei de Anul Nou:
Parlamentul şi Guvernul Spaniei, Parlamentul şi Guvernul Catalunyei, preşedintele Generalizat de Catalunya, primarul şi consiliul municipal ale Barcelonei.
Fiecare dintre aceste instituţii s-a gîndit, probabil, s-o lase pe cealaltă să organizeze ceva, pentru ca după Revelion să aibă ce critica pentru proasta organizare, pentru concesii făcute gustului ieftin şi aşa mai departe.
Pînă la urmă, misiunea de a face rost de o festivitate mai acătării şi-a asumat-o cu mult curaj canalul local de televiziune, numit pe scurt: TV3. Alegerile parlamentare ţinute recent au fost cîştigate de Stînga, după ce Dreapta a dominat mai mult de două decenii din 1979 încoace. Din cîte am putut dibui eu, făcîndu-mi drum printre colţurile stîncoase ale limbii catalane, momentul a fost alintat de toţi politicienii şi de toţi jurnaliştii drept: Vot pentru schimbare.
Evident, cu toate entuziasmele zgomotoase și facile ivite inevitabil în asemenea împrejurare.
Poate de aceea, mai marii televiziunii din Catalunya sau gîndit să aleagă drept loc de bairam piaţa Sant Andreu, situată undeva în nordul Barcelonei, într-un cartier muncitoresc. O piaţă atît de puţin cunoscută, încît ca s-o găsesc a trebuit să umblu pe o hartă ore-n şir cu lupa de ceasornicar. Din punct de vedere politic va fi fost bine. Stînga va fi apreciat iuţeala cu care TV3 s-a adaptat la noua conjunctură politică. Din punct de vedere practic a fost un fiasco. Muncitorii din cartier au procedat asemenea tuturor barcelonezilor:
S-au urcat în metrou şi s-au dat jos la Piaţa Catalunya, locul de întîlnire al cetățenilor urbei, cînd e un miting pro sau contra ceva, dar și cînd e rost de pierdut timpul în chip cît mai inutil şi mai plăcut.
Astfel că în noaptea de Revelion, aşezat în fotoliul camerei de hotel, am urmărit cu nespus amuzament sforţările supraomeneşti ale celor de la TV3 de a transmite ceva entuziasmant şi sărbătoresc din Piaţa Sant Andreu. Cum amatorii de strîmbat la camerele de luat vederi s-au dovedit puţini, cei doi prezentatori – fată şi băiat – în ţinută de gală, au abandonat ideea de a tăifăsui în direct cu asistența.
TV3 a lăsat loc unui show în care un ins mă scotea din sărite:
Pe lîngă faptul că vorbea de unul singur, mai spunea şi glume în limba catalană.
Greu să rîzi uneori şi la glumele în limba română, d-apoi la cele în limba catalană!
Astfel că n-am avut încotro.
M-am decis să fac Revelionul în stradă, mai precis în Piaţa Catalunya. Hotelul meu se găsea la vreo 500 de metri de faimosul centru al Barcelonei, locul unde de dimineaţă pînă seara poţi întîlni nu numai turişti, dar şi băştinaşi, veniţi să caşte gura. Cînd am ieşit din hotel, era 11 noaptea. Pe Passeig de Gràcia, pe Avenida del Portal de lʼAngel, Pe Avenida de Catalunya, părea o noapte barceloneză obişnuită. Altfel, spus o noapte cu toate localurile deschise, cu cozi la cele mai importante şi fără uşi, cu inşi în ţinută normală, semn că restaurantele din centru nu organizau Revelionul. Prin fața vitrinelor se putea zări cîte o pereche mai pricopsită din inşi trecuţi de 50 de ani, vîrstă la care viaţa începe să se apropie tot mai mult de o expoziţie cu vînzare. Te plimbi printre lucruri fără să le cumperi, fără să te interesezi cît costă, mulţumindu-te doar să le priveşti. Mîncăruri prea complicate nu-ţi mai poate permite stomacul. De băut n-ai cum să bei prea mult, că te doare rău capul, după aia. De femei nici nu mai vorbesc.
Ca şi la o expoziţie cu lucruri preţioase, n-ai voie nici să le atingi.
Atmosfera părea doar obișnuită. În realitate, simțeam însă, mergînd spre Piaţa Catalunya, că ceva nu era în regulă. Era acel sentiment nedesluşit prin care instinctul de supravieţuire te pune în stare de alarmă, aproape fără să-ţi dai seama. E clopotul care începe să bată în noi cînd nările simt miros de fum într-o încăpere. E sirena din adîncuri care prinde să sune cînd tălpile simt o uşoară vibraţie a solului știut tare, de neclintit. Pe mine mă punea în stare de alarmă grupurile tot mai numeroase de tineri care, judecînd după aerul lor definitoriu, erau capabili de orice pentru a-şi exprima entuziasmul că vine ora Trecerii dintre ani. Pînă la Piaţa Catalunya rămăsese însă ceva drum. Cei întîlniţi pe Passeig de Gràcia nu erau chiar atît de primejdioşi, încît să mă neliniştească de-a binelea. Mai întîi, pentru că se manifestau doar vorbind şi rîzînd tare doar între ei. Nu obligau și pe cei din jur s-o facă pe motiv că e Anul Nou. Apoi pentru că strada avea spaţii suficient de mari pentru ca un cetăţean ca mine, hotărît să se întoarcă la hotel viu și nevătămat, după petrecerea Anului Nou în stradă, să aibă o marjă de siguranţă.
Piaţa Catalunya era arhiplină.
Din motive care-mi scapă, cei mai mulţi participanți şedeau în fund pe bordura scuarului în care se ridică monumentul închinat lui Frederic Marés. Numitul a fost primul preşedinte al Catalunyei independente şi trece, aşadar, la Barcelona, cel puţin, drept un erou naţional. Nu cred că numeroşii cetăţeni care se aşezaseră pe bordură cu faţa la monument, se gîndeau să-l omagieze astfel pe marele lor înaintaş într-ale autonomiei cataluneze. Cred mai degrabă, judecînd după furia cu care beau bere, şampanie şi înfulecau sandwich-uri, că aleseseră locul respectiv, deoarece bordura de piatră era față de iarba umedă şi rece, pe care se luaseră loc inşi cu o înfăţişare mai modestă, ca locurile la loja oficială față de locurile de la galerie. N-aveam motive să fiu neliniştit, deşi cei aşezaţi pe iarbă nu-mi inspirau prea mare încredere.
Hotărît să fiu curios pe pielea mea, am trecut strada şi am luat-o pe Rambla. Pe băncile şi scaunele zidite în asfalt, să nu le ia cineva în spinare şi să plece cu ele, doamne în ţinute mai acătării muşcau zdravăn din sandwichuri enorme. Restaurantele aşezate de-o parte şi de alta a aleii pietonale erau luate cu asalt. Pe păturile lor clasice, homleșii nu mai şedeau în poziţia lor trîndavă. Ridicați în fund, desfăcuseră sticle de şampanie şi beau din ele pe rupte. Alături, cîinii însoţitori, plantaţi acolo ca să rupă inima femeilor miloase, aşteptau resemnaţi momentul fatal cînd stăpînii vor vrea să-i îmbete în cinstea Anului Nou. Vînzătorii tradiţionali se adaptaseră la economia de piaţă a clipei: Ofereau lăzi de bere, pocnitori, artificii, sticle de şampanie.
Toate bune şi frumoase pînă aici.
Cei fără adăpost nu prezentau nici un pericol, cîtă vreme nu-mi trecea prin cap să-i fotografiez sau să-i filmez. Vînzătorii se limitau la a-mi întinde tăcuţi produsele.
După vreo zece metri de înaintat în adîncurile Ramblei am început însă să mă îngrijorez. Dinspre monumentul lui Cristofor Columb curgeau spre Piaţă grupuri de tineri ajunşi într-una din cele mai primejdioase stări pentru cei din jur: Starea aceea cînd omul simte nevoia să-şi exprime cu orice preț entuziasmul de care e prea plin.
Cetăţenii respectivi veneau zbierînd cît îi ţinea gura. Cum habar n-aveam de catalană, nu-mi dădeam seama dacă se bucură că FC Barcelona a cîştigat campionatul sau dacă se revoltă că Madridul nu dă Catalunyei, în sfîrşit, autonomia absolută. Unii dezbrăcați pînă la brîu, ședeau cocoțați pe umerii celorlalţi. Alţii destupau sticle de şampanie şi le duceau la gură ca pe nişte trompete sunînd atacul. Nu puţini loveau cu bocancii în cutiile goale de bere de pe jos. Mai grav, toţi veneau ca un val stîrnit de un cutremur japonez sau, mă rog, ca o hoardă a lui Ginghis Han. Neliniştit deja, am luat-o pe marginea aleii pietonale. Din cînd în cînd, trebuia să sar în sus, pentru a nu fi cotonogit de cutiile transformate în mingi de fotbal. La vreun sfert de drum pe Rambla mi-am dat seama că era riscant să merg mai departe. M-am întors în Piaţa Catalunya, mai precis pe trotuarul cafenelei Zurich, trecută în ghiduri ca loc de întîlnire a intelighenţei barceloneze. Acum numai de inteligenţă nu era vorba: Trotuarul fusese transformat într-un soi de bătătură, pe care tinerii încinseseră un soi de sîrbă.
Acele ceasornicului de pe frontul clădirii care adăpostea magazinul Sfera se apropiau cu repeziciune de ora fatală. Trebuia să mă pun la adăpost. După o scurtă ochire, mi-am găsit un loc mai înalt, o ridicătură în faţa unui copac. Era un loc strategic. Valurile mulţimii aveau să se lovească de ridicătură. De acolo puteam vedea tot ce se întîmplă pe o rază de cîteva sute de metri şi, la o adică, puteam face țuști! în spatele copacului. Cînd acele mai aveau cîţiva milimetri, am simţit o atingere sfioasă pe mînă. Un chinez de treabă îmi cerea o ţigară. I-am dat una, bucuros că nu vrea să se urce în locul meu. A dorit şi un foc. I-am dat. A simţit nevoia să-mi spună An Nou fericit! în catalană. N-aveam cum să-l aud, deoarece mă îngrijorasem de-a binelea. Liniștea mea de pînă atunci se baza pe nişte inşi cu fesuri verzi, pe care scria un cuvînt conţinînd, în locul unei litere, cifre. Îmi spusesem, văzîndu-i, că erau oameni de ordine, care se oferiseră voluntari. Eram sigur că printre ei se aflau și poliţişti sub acoperire. Acum însă îi descopeream la fel de violenţi ca şi ceilalţi. Abia peste cîteva zile, plimbîndu-mă prin oraş am descoperit că inşii respectivi primiseră fesurile gratuit în scopuri publicitare, de la o nouă companie spaniolă de telefonie mobilă.
Cu mult timp înainte ca orologiile din piaţă să-şi înceapă bălăngănitul solemn, în jur s-a dezlănţuit infernul. Artificiile cădeau de sus ploaie torențială. Pocnetele petardelor se apropiau de mine cu dramatismul fatal al unor explozii de proiectile pe un cîmp de luptă, în timp ce artileria duşmană îşi reglează tirul. Pupăturilor şi îmbrăţişărilor, fotografierilor reciproce le-au luat locul spargerea sticlelor goale de asfalt. Inşi beţi de bucuria că e Miezul Nopții destupaseră sticle de şampanie şi împroşcau pe toţi cei din jur. Brusc, m-am trezit şi eu stropit din cap pînă-n picioare.
Am şters-o imediat de acolo, luînd-o rapid spre hotel. Ajuns prin dreptul băncilor, mi-am putut permite să mă opresc şi să contemplu fericit c-am scăpat, exploziile succesive de petarde din piaţă.
Se înţelege că a doua zi n-am putut decît să fiu de acord cu un articol din La Vanguardia care eticheta spargerea sticlelor de asfalt, zbieretele prosteşti şi împroşcarea celor din jur cu şampanie drept „estúpido manera de celebrar la Nochevieja”.
Aș fi adăugat însă la estúpido și periculos.
Cel puțin pentru mine.