Firea umană are multe ciudățenii. Printre acestea se numără şi incapacitatea de a preţui ceea ce îţi prisoseşte. Beneficiezi de o nevastă frumoasă, care pe deasupra te mai şi iubeşte. Îți dai seama de valoarea ei abia cînd apare riscul de a o pierde.
Învățătură de minte:
Pentru a putea să apreciezi un bun cîştigat, ai nevoie ca acesta să-ți lipsească o zi, două.
De acest adevăr mi-am dat seama într-o sfîntă zi de duminică, departe de ţară, pe Costa del Sol, în faimoasa Granada a Spaniei. Eram într-un grup de ziariști invitați de spanioli ca să le vedem frumusețile turistice și, evident, să scriem după aia. De scris după, puteam să n-o facem. Urma să scriem la întoarcerea în țară. Presupunînd că ne monitorizau, ce ne făceau dacă-și dădeau seama că le-am tras clapa? Dar de chiulit de la program, nu puteam. Cu programul eram la mîna lor. Programul întrecea în asprime Legile lui Moise. Întreaga zi era destinată drumurilor de neuitat, intrate în legendă, ale numai puţin legendarei Capitale a maurilor. La primirea Programului nu m-am neliniştit prea tare. Eram în prima zi de călătorie în Spania şi nu dibuisem încă gradul de încăpăţînare al ghizilor în a ne vîrî pe gît, cu o cruzime bestială, pînă la cea mai mică virgulă, tot ce era scris în program. Din experienţele anterioare ştiam că un Program, ca orice lucrare omenească, îşi are slăbiciunile sale. Speculîndu-le abil, poţi găsi unele portiţe, scăpînd astfel de indigestia culturală provocată de halirea prea multor obiective.
Uşurarea mea a ţinut doar o oră. Adică exact cît a durat călătoria cu autocarul de la Torremolinos, hotelul Pinar, unde eram cazaţi, pînă la Granada. Însoţitorul nostru era un bărbat. Din călătoriile anterioare învăţasem că ghizii bărbaţi sînt mult mai uşor de convins s-o lase mai moale în respectarea punct cu punct a programului stabilit. Ajuns în Granada, m-am îngălbenit. Dădusem de Dracu! Înainte de a pătrunde pe aleea ce duce la celebra Alhambra, autocarul a tras pe dreapta şi, după o aşteptare incertă, uşor încordată, amintind de cea a unor ostatici în primele clipe ale răpirii, cînd nu ştiu dacă inșii cu mitraliere glumesc sau sînt gata să tragă, uşa din faţă s-a dat în lături şi-n interior a urcat o doamnă între două vîrste. Într-o clipă am încercat trăirea pasagerilor unui avion care cade. Am mai sperat, apelînd la ultimul dram de optimism, că doamna cu pricina e amanta ghidului. Cum, de fapt, întreaga-mi fiinţă îmi spunea, era o tragică iluzionare. Doamna cu pricina urma să ne fie ghidă întreaga zi dedicată Granadei. Din start m-au pus în stare de alarmă generală două caracteristici ale distinsei.
Prima era vîrsta:
Se afla la anii cînd o femeie, deja lipsită de farmecul tinereţii, ţine să-şi compenseze acest gol prin conştiinciozitatea împinsă pînă la demenţă.
A doua trăsătură era buna dispoziţie.
Un ghid posomorît trădează un om căruia numai la program nu-i e gîndul. Lesne de presupus că pe un asemenea om îl mai poţi convinge să sară peste vreun punct din program. Programul e pentru el o anexă. Îi e indiferent dacă e respectat sau nu. Buna dispoziţie a ghidei noastre trăda în chip înfricoşător adevărul că n-o frămînta nici o problemă personală. Era, cum aveam să aflu pe parcurs, nemăritată şi, mai grav, fără nici o intenţie de a-şi găsi un soţ. Avea, așadar, toate datele pentru a se consacra transpunerii în viaţă, pînă la ultima virgulă, a programului ce se anunţa infernal pentru noi, care și așa ne săturasem de atîta cultură. Practic, excepţie făcînd masa – şi aceea la un restaurant cu specific –, programul nu lăsa să se întrevadă nici o pauză în înghițirea forțată a tuturor clișeelor culturale despre Granada. De la un ghid bărbat, am mai fi sperat la o clipă de rătăcire, la o lehamite de moment care, abil speculată, ne-ar fi dat şansa de a sări peste un punct din program ca să dăm o raită prin magazine. Doamna ghid s-a dovedit mult mai groaznică decît ne aşteptam. Sub zîmbetu-i amabil ascundea o inimă de fier. Cu ea ne-a supus programului pînă la ultima virgulă. Pînă şi la masă, chitită pe torturarea noastră, ne-a pisat minuţios, fără pic de milă, cu lămuriri despre semnificaţiile culturale ale leşiei din farfurie, pe care trebuia s-o înghiţim, despre apariţia măreţelor tradiţii ale acestor meleaguri, despre rafinamentul spaniol presupus de merele presărate cu usturoi.
Alhambra e ca femeia rusă. În cărţi şi-n filme, e atît de fascinantă încît, chiar însurat fiind, nu te-ai da în lături să te aventurezi pînă-n Siberia, să-ţi iei cetăţenie rusă, şi, devenind locuitor al unui cătun pierdut în infinitul pădurilor, s-o aştepţi toată viaţa pe femeia frumoasă, bună la suflet, ca să vină şi să-ţi dăruiască dragostea mult visată. În realitate, rusoaica e o femeie ca toate camaradele ei de pe glob. E de preferat s-o ştii doar din cărţi şi filme. Alhambra din ghiduri e o splendoare. Ai sta să vorbeşti şi să visezi despre ea luni întregi. Lucrurile se schimbă însă cînd vine vremea s-o vizitezi. De asta mi-am dat seama cînd ghida, hotărîtă să nu ne scape nici măcar un centimetru din legendarul loc, ne-a chinuit ca pe hoţii de cai, fugărindu-ne dintr-o sală într-alta, ţintuindu-ne în faţa unei statuete pentru a ne-o descrie timp de vreo jumătate de oră, de credeam că abia ne mai putem tîrî picioarele după ea, obligîndu-ne să ne zgîim pe rînd într-o ferestruică pentru a ne putea bucura de ceea ce broşurile numeau „Unica şi uimitoarea panoramă”. Eminentul specialist în civilizaţie musulmană Garcia Gomez a scris despre Alhambra că e nu numai cel mai frumos, dar şi cel mai bine conservat din toate palatele arăbeşti din lume. Cînd a formulat acest adevăr ilustrul savant n-avea cum prevedea dramele miilor de turişti obligaţi, asemenea nouă, să viziteze Alhambra pînă la ultima virgulă. Alte palate din lume sînt o încîntare pentru turişti. Rezumate la cîteva ziduri goale, pe jumătate în ruină, şi la cîte o încăpere pustie, pardosită cu picturi, ele pot fi date gata în cel mult un sfert de ceas. Oricît de crud ar fi ghidul, n-are cum să te ţină înăuntru aproape o jumătate de zi. Alhambra, tocmai pentru că e cel mai bine conservat palat din lumea arabă, e o adevărată nenorocire pentru turişti. Aceasta pentru că Alhambra nu-i un palat oarecare, ci unul semnificativ pentru civilizaţia arăbească. Dacă alte civilizaţii – cea occidentală, de exemplu – sînt mai uşor de înghiţit, dată fiind simplitatea lor masivă, cea arabă e un coşmar cu acte în regulă. Asemenea chinezilor, arabii au mania lucrului migălos. Nimic nu poate fi mai rău pe lume pentru un turist decît vestigiile bine conservate ale unei opere de artă migălos meşteşugite. Cruzimea ce stă ascunsă în fiecare ghid îl îndeamnă să-l oblige pe turist să stea ore-n şir, nebăut și nemîncat, în faţa unui perete cu înfloritură complicată la maximum. Pentru noi, de exemplu, Patio de los Arrayanes din Palatul Cumares a fost un infern pe care nu-l vom uita toată viaţa, nici măcar în clipele de beţie vecină cu drogarea. Odată ajunşi în respectivul loc, ghida ne-a strîns în jurul ei şi, pînă cînd nu ne-a convins de beatitudinea desăvîrșită a spaţiului, nu ne-a dat drumul din gheruțe. Cu ţeasta plesnind de atîtea cunoștințe culturale de prisos, cu gîtlejul sfîşiat de dorința unui Coca-Cola, cu gîndul la cumpărăturile ce le-am fi putut face dacă nu nimeream peste această nazistă a turiştilor, ne-am chinuit preţ de vreo oră să părem topiți sufleteşte de ceea ce ghida ne spunea a fi conjugarea armonioasă dintre aer lumină, apă şi verdeaţă. Fireşte că noi nu deslușeam nici o îmbinare magnifică. N-aveam însă încotro. Sperînd că linguşind-o o să obţinem măcar o jumătate de oră în afara programului, ne lipisem pe faţă o fericire ce se voia cît mai profundă.
A dat însă Dumnezeu şi am terminat de vizitat Alhambra. Palatul lui Charles Quintul s-a dovedit floare la ureche faţă de ceea ce vizitasem pînă atunci. Rezumat la ceva săli pustii, l-am dat gata în cîteva minute. Pe parcursul traseului, ghida şi-a exprimat regretul că Palatul n-a avut parte de o conservare în genul Alhambrei. Deşi ne sufocam de bucurie la gîndul că mai sînt şi oameni buni la suflet pe lumea asta – cei ce nu se pricepuseră la conservarea Palatului lui Charles Quintul – ne-am străduit şi noi să fim întristați.
Pauză de un sfert de ceas! – a decretat ghida, obligată de Program. Ajunsesem afară, fără nimic cultural de asimilat, înconjurați în schimb de ceea ce visează orice turist din lume:
Tarabele cu prostioare de cumpărat, aparatele de Coca Cola şi băncile pe care să stai fără să te gîndeşti la nimic.
În nemernicia noastră speram că visul urît s-a încheiat. După respectiva pauză, ghida, pe ale cărei rămășițe de omenesc mai contam, ne-a anunţat cu o sclipire veselă în priviri că vom vizita liniştiţi, preţ de vreun ceas, grădinile Generalife. Acestea sînt, potrivit tuturor broșurilor turistice, cîteva hectare cu flori, arbori, fîntîni ţîşnitoare, izvoare artificiale, adăpostind reşedinţa aleasă a ştabilor arabi. A fost un nou coșmar. Fioroasa ghidă a ţinut să urcăm şi să coborîm scări abrupte, să alergăm pe alei interminabile, că la un moment dat unii dintre noi erau cît pe ce să se trîntească pe jos şi să refuze să se mai ridice pînă la Marea Înviere. Pentru a-i face pe cititori să înţeleagă prin ce infern am trecut, voi spune că ghida ne-a obligat să ne oprim în faţa a sute de tufişuri nevinovate, ca să ne explice magnifica relaţie dintre culoarea lor şi culorile cerului, să stăm minute în şir, tremurînd de nerăbdare, pentru a auzi susurul discret al izvoarelor şi, mai mult, să ne aplecăm de zeci de ori pentru a ne bucura, cum ne tot pisa ea la cap, de inegalabilul parfum al florilor.
Respectînd programul, ghida ne-a dat drumul pe la patru după amiaza. Mai speram totuşi că vom auzi legendara proclamație în astfel de împrejurări:
Și acum o oră pentru cumpărături!
Nici vorbă de aşa ceva. Fără să clipească, ghida ne-a dus în marș forțat la autocar, ne-a urcat şi ne-a dat în primire ghidului cu care venisem de la Torremolinos. Cu moartea în suflet, am traversat străzile Grenadei, înţesate de vitrine seducătoare, şi ne-am îndreptat în viteză spre autostradă. Odată intraţi pe artera de circulaţie, ne-am resemnat, blestemîndu-ne condiția de vizitatori și ne-am pus pe moţăit. Pierdusem speranţa că ne va rămîne ceva timp de raite prin magazine după sosirea la hotel. Pînă la hotel am dormit. Și am avut un vis frumos. Se făcea că arabii nu cuceriseră Sudul Spaniei și, prin urmare, Alhambra nu exista ca obiectiv turistic.