Într-un eventual catalog internaţional, Hanurile pentru tineret ocupă un loc intermediar între dormitul în stradă şi şederea la un hotel. Saltul calitativ de la dormitul în stradă la Hanul pentru tineret îl dă acoperişul. Iată de ce Hanul pentru tineret e preferat de tinerii călători întotdeauna ca o a doua etapă din şirul nopţilor petrecute la Paris. În prima, dormi în stradă şi te îmbolnăveşti. În a doua, dacă între timp n-a dat peste tine un camion de mare tonaj, îţi iei catrafusele şi te muţi la Han, pentru că numai de acolo poţi suna să te ia Salvarea. Nici la Paris chiar, Oraşul Luminilor, printre altele, nu s-a descoperit încă posibilitatea de a fi luat cu Salvarea, pentru gîlci, din stradă.
În Occident se călătoreşte mult pe jos. Pentru un tînăr de aici, a pleca într-o călătorie per pedes în Noua Zeelandă e ceva asemănător felului în care o fetişcană din satele noastre se repede pînă la fîntînă după apă, cu aprobarea maică-sii. De aceea, pe şoselele occidentale poţi vedea adeseori un tip înalt, lăţos, înaintînd cu viteza unei caravane de cămile. Duce în spate un rucsac uriaş, de forma unui dulap, care-i trece mult deasupra capului prin bocancii plini de noroi, fără şireturi, din vîrf. Un asemenea tip poate fi comparat cu o cetate medievală plecată în deplasare. Se poate găsi la el, din spirit de previziune, tot ce-i trebuie unui om care ar rămîne singur pe pămînt în urma unui cataclism atomic.
Iată-mă, deci, la un Han pentru tineret de la Paris. Camera în care stau seamănă cu o sală de congrese internaţionale. Desigur, nu fac aluzie la mărimea ei, ci la pofta de a discuta între noi de dimineaţă pînă seara, numai de dragul de a spune cîndva: Ehei, am cunoscut la Paris un turc interesant!
Celelalte paturi sînt ocupate astfel:
Un englez, doi turci, un italian. Pentru a ne face înţeleşi, procedăm după principiile muncii de la om la om. Turcul, de exemplu, spune o glumă în franţuzeşte, ajutîndu-se şi de părţile mai evidenţiate ale trupului.
La rîndul meu, o spun în italieneşte italianului, care o pune englezului pe tavă în englezeşte. Ca în orice transmisie de la om la om, se petrec şi ciudăţenii. De exemplu, spunînd gluma, turcul se tăvăleşte de rîs, în timp ce englezul, primind-o după o jumătate de oră de chin colectiv, abia schiţează un zîmbet.
S-ar putea crede din cele de mai sus că ştiu franţuzeşte.
Doamne fereşte!
Am preferat în dialogul meu cu turcul franceza, pentru că ghicesc mult mai uşor ce mi se spune prin intermediul datului din mîini cînd mi se vorbeşte în franţuzeşte, decît în englezeşte. Cît despre italiană, care român nu o ştie? Mai ales că italiana seamănă cu limba vorbită de român cînd e vesel.
Spuneam mai sus că dormitorul nostru părea o sală de congrese internaţionale. Bineînţeles, mă refeream şi la conţinutul discuţiilor. Cine ia seamă la schimburile de vorbe dintr-o asemenea întîlnire, jură imediat că e vorba de nişte şefi de stat întîlnindu-se pentru prima dată. Domnule, îi zic turcului, student la Chimie, ce vă pasă vouă, aveţi o grămadă de dolari pe cap de locuitor! Da, dar voi aveţi un fluviu frumos, Dunărea! – îmi răspunde el. După patima cu care discutăm se lasă înţeles că aceste realizări sînt opera noastră nemijlocită. Altfel, nu văd cum s-ar explica pasiunea pe care o punem în controversă. De asemenea, în astfel de taifasuri orice străin răspunde nu numai pentru fluviile ţării sale, pentru tonajul maritim, și pentru păsările din cuiburi, dar şi pentru forma de guvernămînt. La întîlnirea cu spaniolele, le-am cercetat mult timp pe furiş, doar, doar voi descoperi pe chipul lor o urmă din teroarea instaurată de călăul Franco. Nici vorbă! Fetele se arătau vesele, se prindeau în vorbă cu toată lumea şi nici cea mai neagră teroare nu le-ar fi împiedicat să se culce cu unul din noi. De altfel, aşa se întîmplă cu orice străin întîlnit în străinătate. Ascultînd o asemenea discuţie, realizezi imediat cum ar arăta lumea dacă s-ar conforma articolelor scrise de ziariştii noştri din presa comunistă. Mai precis, ea ar fi destul de interesantă. Ruşii, ungurii, bulgarii, în fine, tot ce vine de prin ţările socialiste, ne-ar întîmpina cu îmbrăţişări frăţeşti. La nevoie chiar, un rus de pildă, ne-ar spune: Na şi ţie un dolar, ce dracu’ doar sîntem popoare prietene.
Americanilor nu le-ai putea ajunge cu prăjina la nas. Nemţii ar deşerta în ei hectolitri de bere. Franţuzoaicele ar gînguri necontenit în căutare de amor, iar englezii nici n-ar zîmbi. Ciudat este că, după asemenea întîlniri, pleci şi mai convins de adevărul articolelor de prin jurnale.
Departe de mine gîndul de a mă crede un pionier absolut în acest domeniu. Cu cîteva decenii în urmă, un călător mult mai serios decît mine, Mihail Ralea, observa în volumul său Nord-Sud, tiupărit, în 1945 de Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă:
„În tot timpul jocului (e vorba de un poker pe bordul unui vas – n.n.) politeţile internaţionale nu se mai isprăvesc. Fiecare laudă direct ori prin aluzii neamul celuilalt, fiecare se crede, în acest moment misionarul ţării sale, îşi simte îndatoriri de etichetă, fiecare se simpte diplomat abil la masa verde, Talleyrand ori Metternich, aducînd patriei sale piretenii, alianţe ori profituri. Aceşti indivizi izolaţi se cred ţări întregi şi se poartă, ca nu ştiu ce comici şi gravă răspundere“.