Mă aflam la hotelul Saint Gregory din Washington. Ca să pierd timpul, ştiind că trebuia să mă culc cît mai tîrziu (ca să mă încadrez în ora Bucureştilor), m-am apucat să studiez toate cartonaşele întîlnite în cameră. Se făcuse deja miezul nopţii şi eu n-ajunsesem nici pe la jumătate cu parcurgerea textelor. Cartonaşul căzut în mînă deschidea seria avertismentelor mai mult sau mai puţin politicoase. Pentru a evita un posibil şoc asupra clientului, primul avertisment mai păstra ceva din amabilitatea textelor din prima serie, cea a drăgălăşeniilor absolute. Suna cam aşa:
„Reţeaua de hoteluri Capitol îi încurajează pe oaspeţii noştri să conştientizeze criza energetică prezentă.
Dorim ca să stingeţi luminile cînd părăsiţi camera.
Astfel, noi putem ajuta în măsura posibilităţilor noastre reduse să controlăm continua creştere a costurilor energiei şi a deficitului de energie”.
Luat la mînă, textul m-a făcut să cad într-o lungă şi pasionantă meditaţie. Clientul nu-i obligat să stingă lumina cînd pleacă din cameră. Poate s-o lase aprinsă şi dacă se întoarce peste cîteva zile. Mai mult, la o adică, poate să aprindă toate becurile, toate veiozele, transformînd camera într-un pom de Crăciun, şi s-o şteargă în oraş, la un bar de noapte sau chiar la fetiţe. Nu-l ia nimeni de guler să-l întrebe de ce a făcut așa ceva. Mai marii hotelului Saint Gregory ştiu asta. De aia n-au îndrăznit să scrie pur şi simplu: „Cînd ieşi, stinge lumina” sau „Nu aprinde toate luminile, că doar nu eşti choir!” Au preferat şmecheria cu a fi conştient de criza energetică prezentă, de pericolul creşterii deficitului de energie, pariind pe imaginaţia dezlănţuită a clientului. Rămas cu cartonaşul în mînă, în poziţia desemnată de autorii textului drept „to be mindful”, celui abia intrat în cameră, ca mine, îi vor trece prin faţa ochilor secvenţele apocaliptice din toate filmele proaste pe care le-a văzut de-a lungul vieţii: ferestrele zgîrie-norilor stingîndu-se pe rînd şi pentru totdeauna, trenurile de mare viteză încremenind în plin deşert, avioanele încetinindu-şi zborul. A stinge lumina cînd părăseşti încăperea nu mai e o banală respectare a unei interdicţii. E o contribuţie conştientă, responsabilă, la punerea sub control a mereu crescîndelor costuri ale energiei.
Aici, în chestiunea luminii ce trebuie stinsă, mai marii hotelului s-au simţit cu musca pe căciulă. Textul de pe cartonaş trăda efortul lor de a impune o interdicţie fără a risca protestele clienţilor.
Din aceeaşi categorie se bucurau să facă parte şi numeroasele cartonaşe dedicate prosoapelor, lenjeriei. Multă lume mi-a spus că se dă în vînt după hoteluri, deoarece, excepţie făcînd unele gesturi ce pot trece drept exagerări, cum ar fi, de pildă, arsul pernei cu ţigara, sau sfărîmarea televizorului în timpul unui meci, la hotel poţi face tot ceea ce acasă ţi-ar atrage mustrările nevestei. Poţi lăsa patul desfăcut. La întoarcere, îl vei găsi ca şi nou, pe deasupra avînd cartea de vizită a femeii de serviciu. Poţi arunca pe jos toate prosoapele din baie. Le vei găsi, la întoarcere, nu numai puse la loc, dar şi schimbate.
Raiul acesta pămîntesc e pe cale să ia sfîrşit. Tot mai multe hoteluri şi-au propus să pună şaua pe client. Pe clientul bărbat, fireşte, deoarece el întruchipează în lumea de azi, a terorismului şi globalizării, refuzul de a respecta ordinea prin casă. Clientul s-a obişnuit de decenii cu mănunchiul de privilegii obţinute în schimbul preţului tot mai piperat. Ştiind asta, mai marii hotelurilor, s-au gîndit s-o ia pedagogic: uşor şi progresiv. Limitarea dezmăţului a fost introdusă doar la cîteva domenii: al luminii, al prosoapelor din baie şi al lenjeriei de pat. Mult mai important, impunerea sarcinilor s-a făcut apelînd la trucul conştientizării. Nu vrea să facă economii pe spatele tău, client care ai plătit de ai văzut negru în faţa ochilor. Nu, despre el, managerul poţi să faci ce vrei. El doar îţi atrage atenţia asupra înfricoşătoarei crize de energie cu care se confruntă planeta suprapopulată. Dacă ai un dram de responsabilitate civică, mai mult ca sigur vei face ce-ţi spun cartonaşele risipite prin cameră, prin baie, pe noptieră, pe pat şi pe tocul uşii:
„Cu ajutorul dumneavoastră, Saint Gregory îşi face partea sa de contribuţie la conservarea preţioaselor resurse ale Pămîntului, reducînd risipa în folosirea apei .
Confortul şi fericirea dumneavoastră rămîn mai departe în topul priorităţilor noastre. În acelaşi timp, noi vă oferim oportunitatea de a ne da o mînă de ajutor în eforturile noastre ecologice.
E o regulă a noastră de a împroaspăta lenjeria dvs. de pat şi prosoapele din baie în fiecare zi.
Dacă simţiţi, totuşi, că nu-i absolut necesar şi dacă vreţi să participaţi la programul nostru, vă rugăm să puneţi acest cartonaş pe perna dumneavoastră. În ziua respectivă, patul dumneavoastră va fi doar refăcut şi orice prosop agăţat va fi despăturit pentru a fi folosit din nou.
Deşi acest simplu efort pare mic, el literalmente serveşte Omenirii.
Vă mulţumim, pentru că ne ajutaţi să conservăm”.
Nu puţine sînt filmele văzute la televizor în care eroul principal salvează Pămîntul: de la izbirea unui meteorit care hălăduie prin Cosmos fără nici un ţel anume; de la un cutremur apocaliptic; de la racheta cu bombă atomică, purtată în valiză de un terorist (bosniac pe vremuri, arab la ora actuală); de la supraîncălzirea provocată de gaura tot mai mare din stratul de ozon. După ce-şi risca viaţa de dragul omenirii, eroul, de regulă, bărbat, se bucura de o serie de răsplăţi în stare să îngălbenească de invidie pe noi, oamenii obişnuiţi, cărora nu ni s-a dat ocazia de a salva nu Pămîntul, dar şi un pisoi de la prăjirea pe plita încinsă. Drept urmare, în final, am urmărit cum eroul e îmbrăţişat şi decorat de însuşi preşedintele SUA şi, mai ales, cum e ţucat de iubită, pînă în acel moment destul de reticentă în a-l lua de bărbat.
Aşa cum am precizat şi, evident, nu mă voi sfii să precizez, în fiecare din noi stă un erou gata să salveze Pămîntul. Se înţelege cu cîtă bucurie am luat cunoştinţă de cartonaşele prin care hotelurile din Occident propuneau clienţilor să contribuie la salvarea Omenirii din ghearele crizei energetice. Răuvoitorii ar putea insinua că-i vorba de un truc prin care mai marii hotelurilor respective vor să micşoreze cheltuielile de spălare a lenjeriei şi a prosoapelor. Un mic calcul ne dovedeşte că la un hotel de o mie de camere, dacă jumătate din clienţi răspund invitaţiei de a nu-şi mai schimba aşternuturile, spălătoriile aşezămîntului îşi pot reduce consumul (de apă, de energie, de forţă de muncă) la jumătate. Preţul camerei rămîne neschimbat. Astfel că, dintr-o lovitură, hotelul îşi va dubla cîştigurile. Şi, culmea, fără ca oaspeţii să se supere. Dimpotrivă, fiind chiar fericiţi de nesperata şansă de a participa la realizarea unui ideal planetar.
Eu însă cred că-i vorba de altceva. Şi anume de neobosita preocupare a mai marilor hotelieri din lume de a găsi noi şi noi forme, una mai interesantă decît alta, de a-l face pe client să se simtă bine. Spuneam că-n fiecare din noi stă un erou. Un soi de Prîslea cel Voinic, un soi de Harap Alb, sau mă rog, un soi de Ghilgameş. De ce n-ajungem toţi să salvăm Pămîntul punîndu-ne în primejdie viaţa? Pentru că nu ni s-a oferit prilejul!
Ei bine, geniala iniţiativă a unor hoteluri de a propune clienţilor să participe la măreaţa Operă de Conservare a energiei pe cale de a se epuiza apocaliptic constituie, după părerea mea, prilejul de a ne face pe toţi din eroi potenţiali, condamnaţi să rămînem pe veci neîmpliniţi, în eroi reali, devastaţi de satisfacerea datoriei împlinite.
Eroul filmelor americane îşi reia viaţa. Mai marii hotelurilor ştiu însă că nu toţi oamenii sînt capabili de aşa ceva. Dacă n-ar şti, ne-ar propune, de exemplu, să ne aruncăm de la fereastra etajului 9 sau zece pentru ca, în cădere, să producem energie eoliană, în stare să alimenteze cîteva minute becul din baie. Întrezărind această realitate, mai marii hotelurilor ne propun un sacrificiu mult mai mic, dar de satisfacţii sufleteşti apropiate de cele ale eroului care salvează Pămîntul, punîndu-şi la bătaie viaţa. Potrivit cartonaşului de la Saint Gregory, din Washington, dacă vrei să participi la salvarea omenirii, e suficient să laşi pe pernă cartonaşul cu pricina. Ce înseamnă asta în planul sacrificiului personal? Mai întîi că accepţi riscul de a te simţi ca dracu în cearşafurile neschimbate, mai ales dacă ai avut neşansa de a transpira ca o informaţie de interes naţional din birourile CIA. Nu trebuie neglijat nici efortul, poate mai dificil decît cel de a dormi în cearşafurile jilave, de a-ţi aminti dimineaţa, la plecarea în oraş, să-ţi pui pe pernă cartonaşul. Într-o altă călătorie în America, hotelul de la New York, Crowne Plaza la Naţiunile Unite, mi-a pus la dispoziţie un cartonaş care suna cam aşa:
„Crowne Plaza la Naţiunile Unite conservă pentru mîine.
Vă rugăm să vă alăturaţi eforturilor noastre de a conserva resursele noastre naturale şi energia noastră.
Vă puteţi imagina cîte grămezi de rufe sînt spălate fără să fie nevoie în fiecare zi în întreaga lume?
Ca parte a programului Conservînd pentru mîine, politica noastră e de a spăla rufăria de pat a clienţilor cazaţi la noi doar la cererea lor.
Cu participarea dumneavoastră sperăm să salvăm anual 100.000 galoane de apă.
Dacă ţineţi ca rufăria dumneavoastră de pat să fie schimbată azi, fiţi drăguţ şi atîrnaţi acest cartonaş pe mînerul din afară al uşii”.
Sub text, scrie cu litere mari de tipar:
„Vă rog să schimbaţi azi lenjeria camerei mele”.
Cititorul perspicace va fi sesizat trucul. La Saint Gregory, acceptul de a nu-ţi schimba lenjeria presupunea un anume grad de libertate. Urma să pui pe pernă cartonaşul prin care te considerai înscris în măreţul program de salvare a Omenirii. Se înţelege că numărul eroilor rămînea destul de mic. Cei mai mulţi uitau dimineaţa să mai facă gestul prin care-şi aduceau contribuţia la economisirea energiei. La Crowne Plaza de la Naţiunile Unite, erau toate şansele ca numărul conştiinţelor civice să crească însutit. Numeroşi clienţi, asemenea subsemnatului, uitau dimineaţa, la plecarea din cameră, să spînzure cartonaşul de mînerul din afară. Evident, lenjeria lor de pat nu era schimbată. Şi astfel ei deveneau eroi fără s-o ştie. Ba chiar, după mine, şi fără să vrea!
Şi Saint Gregory, de altfel, îmi propunea, un efort asemănător pentru prosoapele din baie. După ce puneai cartonaşul pe pernă, semn că te înscrii bucuros în misiunea hotelieră de a salva Omenirea, trebuia să te ocupi şi de prosoapele din baie. Acestora le era dedicat un alt cartonaş, beneficiind de un text mult mai complex şi, prin asta, mult mai greu de descifrată. Sub titlul „Conserve to preserve”, curgea următorul text:
„Dragă oaspete
Reţeaua de hoteluri Capitol militează pentru conservarea resurselor naturale ale ţării noastre.
În fiecare zi, tone de detergent şi milioane de galoane de apă sînt folosite pentru a spăla prosoape, care au fost folosite o singură dată.
Iată cum ne puteţi ajuta:
Un prosop pe raft înseamnă: «Îl voi folosi din nou». Un prosop pe podele înseamnă: «Vă rog să-l schimbaţi»”.
Dintre toate textele aparţinînd tinerei, dar energicei literaturi hoteliere, acesta mi-a dat cele mai mari bătăi de cap. Mai întîi, el m-a pus în faţa unei dramatice crize de conştiinţă. Nu ţineam minte dacă foloseam, de regulă, prosopul o singură dată sau de mai multe ori. Dacă-l foloseam o singură dată, textul mă punea într-o situaţie de-a dreptul stînjenitoare. Mă număram printre cei care făceau ca tone de detergent şi milioane de galoane de apă să fie irosite. Dacă Pămîntul se va crăpa, cîndva, din cauza detergentului şi va rămîne fără strop de apă din cauza risipei, printre cei responsabili de această tragedie va fi şi subsemnatul.
Oricît m-am străduit la acea oră tîrzie – unu noaptea – n-am reuşit să-mi amintesc dacă foloseam prosopul o singură dată sau de mai multe ori. Oricum, a doua zi dimineaţa, am avut grijă să mă rad de două ori, ca să pot folosi prosopul mai mult de o singură dată.
Într-o situaţie fără ieşire mă arunca însă îndemnul de-a arunca pe jos prosopul dacă voiam să fie schimbat. Oricît de dezordonat sînt, n-am obiceiul să arunc prosoapele pe jos. Ce să fac? Dacă nu le arunc şi le las pe raft, camerista nu mi le va schimba şi voi fi obligat să mă şterg cu un prosop murdar. Dacă le arunc, intru în conflict deschis cu propria-mi conştiinţă!
Am ieşit din dilemă amintindu-mi că a doua zi, pe la 11, urma să plecăm din cameră. N-avea nici o importanţă dacă nu aruncam prosoapele pe jos!
Aparenţele nu trebuie să ne înşele. Mai ales, cînd e vorba de hotelieri. Dacă ar fi după ei, n-ar schimba lenjeria şi prosoapele un mileniu şi cîţiva ani. Concurenţa e mare. Clienţii se pot zburli şi, în consecinţă, o pot şterge la moteluri sau la cei care-şi închiriază locuinţele. Scrîşnind din dinţi de neputinţă, mai marii hotelurilor se văd obligaţi să născocească tot felul de trăznăi, cu solicitarea de ajutor dată Programului de Conservare a preţioaselor resurse naturale cu măreaţa, nepreţuia contribuţie a clientului la Salvarea Omenirii. Cînd le va veni bine, vor schimba foaia.
Răspîndit în toată lumea, trucul îmbracă forme diferite de la o ţară la alta, dar mai ales, de la o cultură la alta. Se înţelege că nu pun la socoteală ţările din lumea a treia. În călătoria calvar spre Bagdad, am trecut prin Siria şi Iordania. La hotelurile de aici nu era nevoie de nici un cartonaş pentru a lăsa lenjeria neschimbată. Pur şi simplu nu se schimba. Asta şi pentru că în ţările arabe e ştiut că sunt regimuri autoritare. În aceste ţări convocarea clientului pentru a-l face să participe la protejarea Mediului Înconjurător ar fi o prostie. Aici clientul trebuie pus în faţa unei situaţii împlinite.
În Europa Occidentală, ajunsă la stadiul ultim al democraţiei, pe care un bătrîn comunist l-ar boteza drept stadiu ultim al imperialismului, managerii hotelului s-au gîndit să apeleze la ceea ce e mai înrădăcinat în conştiinţa clientului: conştiinţa libertăţii. America stă sub semnul filmelor cu eroi care salvează Pămîntul de la Apocalipsă. Belgia, de exemplu, stă sub semnul cărților existenţialiste, cu indivizi marcaţi de ceea ce s-ar numi tragedia de a alege.
Nu e de mirare, astfel, că în camera de la Sheraton, Bruxelles dau peste un carton cu următotul text în franceză, flamandă, germană (pe o parte), engleză (pe de alta):
„Menajul camerei dumneavoastră va fi făcut, se înţelege, în fiecare zi. Totuşi, cearşafurile nu vă vor fi schimbate, dacă puneţi acest carton pe pat. Proasoapele vă vor fi reînnoite numai dacă le puneţi în baie”.
Cum stă bine unui text participativ, încheierea ţinea de o lozincă mobilizatoare:
„A conserva. Tu alegi!”.
Asta pe partea cu mai multe limbi. Pe partea doar cu engleza veneau lămuririle mai mult sau mai puţin necesare. Varianta în mai multe limbi era menită să aţîţe curiozitatea. O curiozitate pe deplin satisfăcută de textul în engleză. Potrivit acestuia, chestia cu E alegerea dumneavoastră între a lăsa prosoapele pe raft sau a le azvîrli în cadă se înscrie într-o acţiune mai vastă. Hotelul se vîrîse în afacerea asta nu fără o anume dilemă. Mi-o dezvăluie textul:
„Să venim în întîmpinarea nevoilor dumneavoastră e prioritatea noastră. A realiza asta şi în acelaşi timp a servi mediul înconjurător e o distincţie pe care o putem împărtăşi cu mare mîndrie.
Vă mulţumim pentru participarea la iniţiative care servesc mai bine mediul înconjurător”.
Lucrurile sunt clare. Cartonaşul cu pricina dezvăluie o iniţiativă particulară. Dat fiiind că rămîne la alegerea clientului, dacă să uite sau nu să pună cartonaşul pe pat, acţiunea reuşea, în intenţia organizatorilor, să satisfacă nevoile clientului, definite drept prioritate de top şi să servească în acelaşi timp, păstrării Mediului Înconjurător.
Textele erau tipărite pe un carton în verde deschis, culoarea frunzei care n-a trecut hotarul verii.
Şi pentru că exemplul personal contează în astfel de iniţiative cetăţeneşti, cartonaşul ţinea să precizeze în final:
„Tipărit pe hîrtie care nu e produsă din pădurile de care avem atîta nevoie”.