O ţară străină nu e aşa cum e, ci aşa cum o vedem noi. De cele mai multe ori, prin lecturile anterioare. Acest adevăr n-a fost descoperit de mine. L-au găsit şi l-au rostit alţii, cu mult înaintea mea. Nu l-a descoperit nici Sadoveanu. Cu toate acestea, în trenul care-l ducea spre Olanda, îl spune şi el, cu o convingere neclintită, de parcă ar fi un adevăr nou, şi nu unul vechi de cînd lumea. Iată ce notează el în volumul de călătorii Olanda, tipărit în 1928:
„Grăbind mai departe, în regiuni de tranziţie, spre înălţimile de unde vine Dunărea şi unde abia au început a înflori merii, apoi mai înainte, spre Cîmpia germană, cumpănesc în minte şi aleg toate formulele care mi-au fost servite înaintea plecării de prieteni şi cunoscuţi. Fiecare-şi avea felul său de a înţelege ţara în care trebuie să mă duc şi să petrec o lună de zile: însă ştiu că lumea nu-i aşa cum este, ci cum putem noi s-o vedem. De cele mai multe ori, nu-i decît o răsfrîngere a stărilor noastre sufleteşti.”
Un alt înaintaş într-ale călătoriilor în străinătate îmi confirmă şi el rolul imens al cărţilor în perceperea locurilor vizitate. Urmare a unei excursii la Constantinopol, Camil Petrescu scoate la „Cultura românească”, în 1933, volumul Taina cipreşilor – rapid – Constantinopol – bioram. Scriitoruul ajunge în Turcia cu vaporul. Trecînd prin Bosfor, el notează: „Ştiu. Amintirea lecturilor mele e o caravană încărcată de miragii, amintiri şi nume. Timp de secole, au pornit de aci, din chioşcurile şi seraiurile acestui defileu, hotărîri crunte, care au dus moartea sau viaţa în Principatele dunărene, au pornit porunci mînioase către paşii de pe Dunăre. Soarta Rusiei de sud, a Ungariei, a Occidentului pînă sub zidurile Vienei era schimbată de oameni care aci iubeau, aveau copii, sărbători şi zile de moarte.”
Apologia procesului e temeinic disecată în notele de călătorie ale lui Camil Petrescu. Dacă ar fi să le dăm crezare, autorul lui Rapid – Constantinopol – bioram raportează tot ce întîlneşte la memoria sa culturală. Din ea, şi nu din contactul cu prezentul, izvorăsc emoţiile călătorului. Ajuns la o tăbliţă pe care scrie Faner, autorul realizează că se află în legendarul Fanar. O emoţie puternică îl clatină uşor. Trecutul, ştiut de la şcoală, îşi spune cuvîntul:
„Case paralelipipedice de lemn, vechi, murdare, urcă în sus coasta fără un metru de pămînt liber, spre moscheea Selim. Această tăbliţă e, aşadar, insigna a o sută şi ceva de ani din istoria domniilor româneşti? Se adună anii mei de şcoală şi poveşti însîngerate ale copilăriei, se urzesc amintirile pamfletelor istorico-politice.”
Puterea memoriei e atît de mare încît călătorul se aşteaptă la mai mult decît la ceea ce întîlneşte. Să se regăsească, de exemplu, în Fanarul de altădată. Ceea ce nu se întîmplă, obligîndu-l să se întrebe, brusc lucid, dacă nu cumva e vorba doar de emoţia artificială, urcată în el dinspre lecturile adunate în personalitatea călătorului, precum cărbunele în straturile subpămîntene:
„Seria mea sufletească dibuie să se încorporeze acestei realităţi de aproape 1.500 de ani, în diferitele ei transformări. Dacă n-ar fi tăbliţa n-ai deosebi cu nimic mahalaua istorică de celelalte şi nici aşa nu ştii unde sfîrşeşte, unde se limitează, iar cînd, în zilele următoare, am străbătut cu o nostalgie ancestrală mahalalele cu uliţe în costişe, cu lespezi desprinse, legate cu smocuri de iarbă între ele, printre case negre de lemn, cu balcoane cu geamlîc şi grădini închise pe la răspîntii cu platani, n-am cunoscut nimic şi nu m-a recunoscut nici o stafie. Să fie tăbliţa, să fie ce adăogim noi, totul…?”
Pînă aici, nimic deosebit. Camil Petrescu încearcă trăirile oricărui călător în străinătate. Iscodindu-se, el îşi descoperă emoţii stîrnite de lecturile anterioare. Marele scriitor e însă şi un orgolios absolut. Îl trădează jurnalul, confesiunile risipite prin tabletele publicistice: Scrisorile. Era de aşteptat ca această conştiinţă a superiorităţii sale, a diferenţierii, separîndu-l de ceilalţi ca o rîpă, să se manifeste şi în această călătorie. Iată-l, aşadar, notîndu-se ca deosebit de ceilalţi membri ai grupului. Ca şi el, doamnele au trăit emoţii livreşti ivite din lecturile anterioare. Numai că respectivele n-au încercat emoţiile sale. Sau, mai precis, n-au avut stări de profunzimea celor experimentate de el. Motivul? Uriaşa diferenţă de lectură. Doamnele l-au citit doar pe Pierre Loti. El, autorul, are însă lecturi mult mai temeinice:
„Dar vasul a plecat după cele trei minute de oprire; doamnele, în rochii uşoare, sportive, care sînt cu mine lîngă Podul Negru, dincolo chiar de cabina pilotului, nici nu ştiu ce drumuri de moarte am străbătut în gînd. Seria lor e Pierre Loti, spre a cărui cafenea mergem acum.”
Sub semnul acestui adevăr, orice drum spre Place de la Bastille e o continuă adunare în suflet, pînă la supraabundenţă, a numeroaselor imagini din trecut. 14 iulie 1789. Poporul parizian e în căutare de puşti. Dă năvală mai întîi la Hôtel des Invalides. Aici se face rost de 3.000 de arme. E nevoie însă de praf de puşcă. Se spune (Cine? Agenturile străine?!) că aşa ceva s-ar afla la Bastilia. Mulţimea o ia într-acolo. Prin imaginea sa odioasă, închisoarea, deşi nu mai funcţionează, seamănă cu sediul CC în decembrie 1989. În 22 decembrie 1989, la noi, securiştii au fost mult mai binevoitori decît apărătorii Bastiliei de pe vremuri. Guvernatorul Le Launai refuză să dea praf de puşcă mulţimii înfierbîntate. Cum se întîmplă în astfel de cazuri, încăpăţînarea celor dinăuntru sporeşte revolta celor de afară. Mulţimea ia cu asalt zidurile. Guvernatorul, lipsit de inteligenţa securiştilor români din decembrie 1989, dă ordin să se tragă în mulţime. Mulţimea se retrage. În ajutorul ei vine însă o mică trupă de soldaţi care a trecut de partea insurgenţilor. Nu ştim dacă s-a strigat „Armata e cu noi!”.Sigur e că tunurile trupei îşi fac efectul. La ora 17.00, fortăreaţa capitulează. Mulţimea se apucă s-o dărîme. Nu înainte de a-l răsplăti pe Le Launai pentru reprimare. Capul nefericitului guvernator e pus în vîrful unei suliţe şi plimbat prin Paris în strigăte de triumf.
Cînd metroul a ajuns în staţia Bastille, sufletul meu e gata încărcat ca o armă. Urcînd scările spre faimoasa piaţă, te aştepţi să dai afară peste strigătele mulţimii excitate, peste pocnituri de armă şi canonadă de tunuri. Mai ceva ca pe vremea teroriştilor din decembrie 1989. Nimic din toate acestea nu te aşteaptă odată ieşit din hruba metroului. Imensa piaţă e dezamăgitoare. Situată oarecum lateral de centrul istoric al Parisului, într-un cartier cu un pronunţat aspect proletar, ea nu-ţi oferă nimic din amintirea lui 14 iulie 1789. În ghidul pe care-l am la îndemînă, scrie că poţi vedea pe asfalt, sub forma unei mici denivelări, cam pe unde au fost zidurile temutei fortăreţe. Mă învîrt ca prostu’ prin piaţă, doar-doar voi descoperi celebra urmă. Aţi pierdut ceva?, mă întreabă, politicos, un domn parizian, văzîndu-mă cum caut cu privirile pe jos. Abia atunci îmi dau seama că m-am tîmpit de tot. Sufletul priveşte în jur zadarnic. Oricît de încărcat ar fi de trecut, n-are ce găsi. Doar cîteva restaurante şi cafenele. Toate cu numele de Bastille.
În centrul pieţei se află totuşi ceva de care amintirea s-ar putea agăţa. E coloana înălţată în cinstea celor căzuţi în timpul sîngeroasei insurecţii din 29 iulie împotriva absolutismului monarhic. Totul a pornit, cu siguranţă, de la presă. În 26 iulie 1830, Charles al X-lea, nostalgic al restauraţiei, dă patru ordonanţe prin care se suspendă libertatea presei, se dizolvă Parlamentul şi se modifică Legea electorală. Cei mai atinşi de aceste ordine, jurnaliştii, le denunţă ca alcătuind o lovitură de stat şi cheamă la revoltă. Sub acest semn, ziarele independente şi de opoziţie sfidează interdicţia şi apar pe 27 iulie 1830. Considerînd că e doar o revoltă singulară, guvernul trece la demontarea maşinilor tipografice. Lucrătorii, ca şi jurnaliştii, se opun. După-amiază izbucneşte revolta. Se ridică baricade, se incendiază case, se distrug stîlpi de iluminat. Noaptea tot Parisul e pe străzi! În dimineaţa zilei de 28 iulie 1830, capitala Franţei trăieşte un fel de 22 decembrie 1989. Patronii închid prăvăliile, coborînd în stradă împreună cu lucrătorii, au loc încăierări cu soldaţii, pavajul e transformat în muniţie de către insurgenţi. Incidentele se prelungesc şi pe 29 iulie 1830. Palatul Bourbon cade în mîna revoltaţilor. Sînt luate cu asalt palatele Louvre şi Tuilleries. La amiază, Parisul e în mîinile populaţiei. Preţul: 1.800 de morţi. Rezultatul? Ceva asemănător revoltei spontane româneşti din decembrie 1989. În timp ce regele Charles al X-lea abdică şi fuge la Londra (nu la Tîrgovişte, fireşte, şi nu cu elicopterul!), Ludovic Philippe d’Orleans, vărul regelui, e numit locotenent general al regatului de către 50 de deputaţi întruchipînd spaima burgheziei în faţa republicii. Pe 31 iulie 1830, Louis Philippe d’Orleans apare în balconul primăriei cu cocarda tricoloră. E Ion Iliescu la televiziune, în după-amiaza lui 22 decembrie ’89. Ca şi Ion Iliescu, Louis Philippe d’Orleans e un demn reprezentant al fostei nomenclaturi. El vine la timp pentru a salva privilegiile foştilor prin reforme de faţadă. Ca şi în decembrie 1989, în România, în 31 iulie 1830, în Franţa a avut loc o rotaţie sîngeroasă de cadre.
Iubitor pînă peste cap al literaturii ruseşti, toate călătoriile mele spre Răsărit au stat sub semnul orelor dedicate lui Gogol, Cehov, Tolstoi, Dostoievski. Lucrurile întîlnite în cale le-am văzut de fiecare dată prin aburii reprezentaţi de vraja marii mele iubiri faţă de literatura rusă. Spre deosebire de alte ţări, Rusia nu m-a dezamăgit. E oare ea aşa cum s-a adunat în suflet din lecturile anterioare? Sau cumva aceste lecturi sînt atît de puternice în sufletul meu încît au reuşit să se reverse asupra banalei realităţi ruseşti? Moscova, oraş solemn, uriaş, de ţar trufaş, care are bani şi robi, dar nu şi gusturi rafinate, oraş al bulevardelor late cît o ţară şi al magazinelor întinse pe zeci de kilometri, blocuri ultramoderne, americane, şi clădiri vechi, greoaie. Simţi apăsarea colosală, de fontă, a temeliilor pe suprafaţa fragilă a stepei. Totul e la proporţii uriaşe: staţii de metrou cît nişte hangare, coridoare pe care poţi alerga cu bicicleta, încăperi de cîteva hectare, magazine care adună totul, poduri aruncate trufaş, ca un pariu seniorial, peste ape. Dar, vai!, ce păcat că aceste dimensiuni uriaşe, în care se simte gustul pentru bombastic, pentru măreţ, cuvîntările de la tribune asupra a sute de mii de oameni, spaţiul uriaş al Rusiei şi sutele de mii de tancuri, ce păcat că aceste dimensiuni lasă impresia unui uriaş care, văzînd-o pe iubita vecinului că poartă pe degetul gingaş un inel ca o părere de aur, îi face iubitei sale cadou un inel de cîteva tone. Ce folos că Moscova are cel mai înalt turn de televiziune din lume, cele mai mari magazine, cel mai mare tun, cel mai mare clopot, cea mai mare sală de mitinguri, cele mai lungi scări rulante de metrou, dacă omul simplu, omul acestor magazine, locuitorul acestor blocuri de zeci de etaje, cumpărătorul rătăcit în imensitatea kilometrică a GUM-ului şi ŢUM-ului, vizitatorul celui mai mare tun din lume nu găseşte lame de bărbierit? Ce folos că Ermitajul are trei milioane şi ceva de piese, că faimosul călăreţ de aramă stă pe un piedestal de cîteva tone, că Nevski Prospect e o uriaşă cîmpie de asfalt, că Ustnîidvor are 40 de kilometri pătraţi, dacă la toaleta de femei e o coadă de jumătate de kilometru? Încă o dată, Rusia, aşa cum îi apare călătorului străin, aminteşte de un ins care şi-a făcut o casă cu o sută de camere, cu frontoane de cîteva tone, cu o sufragerie cît locul de acostare al unui transatlantic, dar, în schimb, n-are cu ce o mobila şi, în consecinţă, el şi familia dorm pe duşumeaua uneia din cele o sută de camere şi mor de foame, pentru că bucătăria de cîteva tone, atît de mîndru arătată oaspeţilor, nu funcţionează!
În trenul Moscova-Leningrad, ultrarapid şi modern, lunecînd de la peronul înalt în acordurile melodiei „Slavă Leningradului”. Cîtva timp de la plecare, muzica veselă a difuzoarelor din compartimente şi de pe coridor dau o atmosferă lejeră, binevoitoare cu cei ce călătoresc. Albe, paturile din cuşete scînteiază. Ţăcăne stins ca într-o părere samovarul de la capătul culoarului şi trec pe lîngă mine, cu gesturi alene, inşi purtîndu-şi paharele pentru ceai. Un ceai prost, păstrînd din renumitul ceai rusesc doar amintirea. Cîteva aşchii. Dimineaţa, coadă la toaletă. Bărbaţi ciufuliţi, ca sculaţi din culcuş de paie, în maiouri spînzurînd peste pantaloni, şi fete buboase, cu prosopul la subsuoară.
La Leningrad, în Piaţa Moscova, pe faimoasa cale către capitală, mai mult decît o arteră de comunicaţie, mai apropiată de simbolul unei eterne legături, amintirea pentru totdeauna a blocadei Leningradului. Un kilometru pătrat de piatră imitînd stejarul, 900 de lumînări simbolice, un grup statuar, toate adunate într-un semn pentru memoria călătorului, pentru eterna reamintire, ca un semn de exclamare pe marginea unei uriaşe file. Cele 900 de zile ale Leningradului au intrat de mult în istorie. Filosofi, jurnalişti, scriitori n-au încetat să comenteze şi să se mire, eroica rezistenţă a Leningradului înscriindu-se printre faptele măreţe ale secolului XX. Faptele, ale căror semne au fost trimise, cale de treizeci de ani, spre acest memorial al zilei de azi, pentru a rămîne şi a atrage atenţia, sînt cunoscute. Sub sticlă, o bucată de pîine – raţia zilnică a leningrădeanului -, carnetul de membru de partid al primului aviator erou, pămînt prefăcut de fierul gloanţelor şi obuzelor, totul sub cupola memorialului, încheagă o atmosferă, atmosfera a 900 de zile de suferinţă. Dar, dincolo de aceste fapte, de imaginile filmului, de comentariul pus la dispoziţia vizitatorului pe un uriaş panou înăuntrul sălii, rămîne întrebarea filosofului: Cum de-a rezistat acestei crîncene încercări Leningradul? Să fim realişti: un oraş cu trei milioane de locuitori, cu ţesătura uriaşelor bulevarde şi înălţările monumentelor de artă nu e un buncăr, nu e o cazemată. Un buncăr, o cazemată, o tranşee sînt vizuini de beton, pui tunurile pe ele şi piatra nu se clinteşte în veci. Dar un oraş, această fragilă alcătuire modernă, în care un tramvai întîrziat produce haos, şi o pană de lumină o catastrofă întregului corp? Dar, mai ales Leningradului, ale cărui splendide valori de artă, monumente şi palate, bulevarde şi grădini întinse te fac să crezi într-o subţiere a vitalităţii, într-o aristocratizare rafinată, subţire şi ironică, demnă de a fi paralizată la primul obuz?! Şi iată nu unul, ci sute de obuze au căzut asupra oraşului, nu o zi, ci 900, cît a numărat blocada, şi totuşi oraşul lui Petru cel Mare a rezistat! Şi dacă pui faţă în faţă cele de mai sus – fragilitatea urbei moderne cu crîncena încercare a blocadei –, te vezi obligat să cauţi o explicaţie mult mai profundă decît schemele militare-tactice şi decît analele istorice. Leningradul a rezistat pentru că, dincolo de fragilitatea oraşului modern în care fiecare depinde de fiecare, dincolo de monumentele, de palatele, de literatura oraşului, a bătut, puternică, inima, acea inimă care face ca un oraş adevărat, nu o alcătuire de asfalt, beton şi fier, de lucruri moarte, să trăiască în eternitate. Cu faptele celui de-al doilea război mondial în faţă, istoricii mai produc comentarii, ipoteze, presupusuri. Cu faptele, toate, ale blocadei şi rezistenţei Leningradului, un istoric poate să facă în continuare multe ipoteze, să extragă o explicaţie rece din cîteva semne. Oricît de obiectiv ar fi, un istoric nu va înţelege rezistenţa Leningradului în faţa neamţului. Trebuie să fii poet pentru a înţelege cele 900 de zile ale oraşului. Trebuie să fii poet pentru a înţelege, a simţi orgoliul leningrădenilor de a duce, în aceste 900 de zile, o viaţă normală, de a merge la teatru, chiar dacă clădirea n-are încălzire, de a-şi trimite copiii la şcoală. Trebuie să fii poet pentru a înţelege duioşia cu care au fost apărate marile, faimoasele monumente ale oraşului, ocrotite cu grijă, ca părţi ale sufletului leningrădean. Şi trebuie să fii poet pentru a înţelege şi simţi ura faţă de străinul trufaş, care vrea să-şi pună cizma pe străzile oraşului, ca pe un suflet, ura pură, cum numai versurile o pot cuprinde, ura mai puternică decît bombardamentele, decît foamea, decît obuzele, decît încercuirea, ura care transformă în piatră eternă pînă şi aeroportul. Trebuie să fii poet pentru a înţelege Leningradul.
Noaptea mă plimb pe malurile Nevei. Uriaşe şosele de apă trec pe sub podurile greoaie, de metal, pe care mi le imaginez cu greu rupte în două şi înălţate spre cer, ţepene ca două hulube, cu toată ţesătura lor de sîrmă, cabluri, stîlpi şi şine e tramvai, la momentul celebru al ridicării podurtilor, moment cunoscut în întreaga lume. De o parte şi de alta a marelui fluviu, străjuind tăcute clădirile istorice, între care se detaşează semnificativ gara finlandeză şi Hotelul Leningrad, 15 etaje de lumini sărbătoreşti. Puternice reflectoare ţin în lumina lor nemiloasă zidurile faimoase ale istoriei, şi-n apa caldă, care se duce etern spre Golful Finic, stau nemişcate alte zeci de clădiri strălucitoare. Neva, această apă legendară, mai mult metaforă decît fluviu, emoţionîndu-i pînă şi pe recii geografi care devin patetici în interiorul unei ştiinţe aride, e o prezenţă misterioasă în întregul Leningrad. Calc plictisit prin muzee, aceleaşi, cu lungi coridoare şi încăperi de proporţiile unor tunele, şi deodată, printr-o fereastră fără perdele, printr-un colţ de fereastră uitat fără storuri, văd Neva. Argintie şi bolovănoasă, adăstînd sub un cer plumburiu, cu norii argintii şi bolovănoşi, în fapt, o altă Nevă, curgînd acolo sus, deasupra bătrînelor ziduri.
Pe parcursul călătoriei în America Latină, descopăr lumea din cărţi doar în Ecuador. Chile e o ţară uşor germanizată. O sinteză între rigoarea nemţească şi exuberanţa latină. Brazilia e cosmopolită. Ecuadorul, în schimb, mai precis capitala sa, Quito, pare descinsă din literatura lui Marquez. Pe străduţele înguste, urcînd pieptiş, întîlnesc indieni cu feţele zbîrcite, bătrîni parcă din naştere. Din loc în loc, casele tradiţionale lasă loc ţîşnirii spre înalt al zgîrie-norilor. Aceştia aparţin companiilor transnaţionale: Schell, Coca-Cola. La aeroport ne întîmpină un deal de generali bătrîni, aşezaţi în terase, încărcaţi de decoraţii. Tromba coloanei oficiale deşteaptă din somn sutele de cerşetori întinşi pe jos, nu numai pe străduţele din jurul palatului prezidenţial, dar şi în interiorul acestuia, sub coloanele bătrîne. Tot ce-i oficial aminteşte de militari bătrîni, ramoliţi, pe care urmează să-i răstoarne peste cîteva zile o lovitură de stat condusă de ofiţeri mai tineri.