„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cum pot intra turiștii străini în contact cu Zeitățile japoneze

Am scris în mai multe rînduri despre Exploatarea turistică a trecutului. Și am ținut să denunț crunta inegalitate dintre țări la acest capitol. Se poate compara Italia în materie de trecut cu Elveția? Ca să dau un exemplu.

Trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat îi aparţin însă şi tradiţiile. Cu diferitele sale concretizări: tradiţiile locale, regionale şi naţionale. Călătorul în străinătate poartă cu sine, chiar de la trecerea graniţei autohtone, convingerea că ţara spre care se îndreaptă diferă fundamental de a lui. Fireşte, şcoala l-a învăţat că extratereştrilor de aia li se zice aşa, pentru că trăiesc în afara Terei şi în consecinţă, oricît de costisitoare ar fi compania turistică, ea nu-ţi poate oferi nici măcar în Alaska extratereşti la tavă. Totuşi, undeva în adîncurile sufletului de călător pîlpîie speranţa că vei întîlni oameni şi obiceiuri ciudate, despre care vei putea vorbi mai întîi pe facebook și, apoi la întoarcere, la birou, nu fără o anume mîndrie.
Dînd curs acestei nevoi, exploatarea tradiţiilor duduie din plin pe toate meridianele lumii.

În prima zi a vizitei la Tokyo, ajungem la templul şintoist Asakusa. Tradiţia obligă aici pe credincioşi să bea dintr-o cană cu coadă lungă de lemn înainte de a se ruga. Evităm cu brio momentul, dat fiind că avem din nenorocire experienţa catastrofei igienice numite cana de la fîntînile româneşti. Evităm, de asemenea momentul rugăciunii, constînd într-o serie de plecăciuni, întrerupte de scurte bătăi din palme.

Nu de alta, dar nu sîntem şintoişti. Şi nici nu ne mai place să aplaudăm de la căderea lui Ceauşescu. Nu putem scăpa însă de momentul, trecut în toate cărţile dedicate Japoniei sub titlul Senja-Fuda.

Ce sînt acestea? Nişte bucăţele de hîrtie spînzurate într-un pomuleţ din incinta templului. Vizitatorul îşi scrie pe ele dorinţele. Aceasta urmează, fireşte, să fie îndeplinite de către zei. Nici ghidurile, nici indicaţiile de pe trunchi nu precizează vreo condiţie pentru ca Ăi din Ceruri să-ți transpună visul în viaţă. În absenţa oricărei norme, fiecare procedează cum îl taie capul. Drept urmare, pe bucăţelele respective vei întîlni texte în toate limbile pămîntului. Ai putea crede că unii localnici, acceptînd engleza ca limbă oficială nu numai la ONU, dar şi în Ceruri, au preferat-o japonezei. Semnăturile şi adresele susţin însă fără echivoc că-i vorba de turişti americani, italieni, francezi. Greu de crezut că toţi au trecut la şintoism.

 Visurile și dorinţele umane dovedesc o variatate uluitoare. Lectura pomului de la Asasuka mă convinge. Unul vrea să se însoare. Un altul, să reuşească la facultate. Cum era de aşteptat, cei mai mulţi vor de la zeităţile japoneze bani, bani şi iar bani. Nu ştiu ce cred ei despre zeităţi. Eu însă mă îndoiesc că acestea au timp să meargă la poştă şi, dînd urmare cererii de pe hîrtia găsită în cutie, să trimită prin mandat poştal banii ceruţi.

Poate de aceea, un alt loc turistic din Japonia, templul Pavilionului de aur, s-a gîndit la o formulă mai eficientă pentru ca dorinţa călătorului să ajungă la zei: Fumul.

La capătul unei învîrtiri complet inutile în jurul lacului, înscris într-o cohortă de turişti luînd înfăţişarea unei procesiuni funerare, am ajuns într-un loc extrem de animat. Cîţiva bărbaţi în costume tradiţionale japoneze întreţineau harnice un foc semnificativ. Se aflau, prin tot ce făceau, undeva la jumătatea drumului dintre nişte ciobani care pregătesc jeratecul pentru a pune mămăliga la fiert şi nişte gunoieri care ard frunzele uscate. Din cînd în cînd cîte un cetăţean dintre privitorii de pe margini făcea un pas înainte şi azvîrlea în foc un soi de tăbliţă de lemn. Întîi am crezut că e vorba de un foc de tabără cu directa implicare a spectatorilor. Mi-am dat însă seama că tăbliţele conţineau pe o parte şi pe alta texte în japoneză. Cîţiva paşi mai încolo, un bătrîn care-o făcea pe preotul vindea la un ghişeu astfel de produse. Mi s-a explicat că am nespusa fericire de a asista la o ceremonie tipică Ţării soarelui răsare. Lemnele aruncate în foc nu erau altceva decît rugăciuni către zei. Contra cîtorva dolari, orice turist străin poate să ia una de-a gata şi s-o arunce în flăcări. Peste cîteva minute dorinţa se se face scrum. Produsul secundar, fumul adică, o ia în sus, spre înălţimile care constituie, peste tot în lume, spaţiul locativ al zeilor. Astfel, spre deosebire de templul din Tokyo, aici existau mult mai multe şanse ca dorinţa să ajungă la destinaţie.
Graţie fumului.