Timp de vreun deceniu, ori de cîte ori ajungeam în Găgești-Deal, n-apucam să închid porțile, după intrarea cu mașina, că și vedeam în mijlocul ogrăzii, o pisică despre care nici acum, cînd nu mai apare, deoarece a murit, nu știu a cui e.
Va fi fost acolo, în mijlocul ogrăzii, cînd am trecut cu mașina pentru a o parca mai încolo?
Dacă da, nu s-a temut idioata, c-o s-o calc?
– Nu! îmi spune cineva, priceput la mîțe, cînd îi destănui dilema, pentru că nu știu dacă știi, dacă nu, ți-o spun eu: Curiozitatea omoară pisica.
Eu aș adăuga, din propria-mi experiență izvorît: Curiozitatea poate să omoare și omul.
E vorba de omul care nu e om pur și simplu, pentru că e Omul – călător în străinătate.
Despre puterea curiozității assupra omului, nu asupra pisicii, m-am convins în zilele lui aprilie 2014, cînd am făcut un popas la Roma, îmboldit și de faptul că Paștele catolic pica în aceeași zi cu Paștele ortodox.
Cum își spune cuvîntul curiozitatea în cazul unui călător în străinătate?
Foarte simplu!
Făcîndu-l să se avînte în tot soiul de aventuri fie primejdioase, fie costisitoare, în orice caz inutile, pe care rămas acasă, pe tărîmul natal, le-ar fi refuzat categoric.
Vineri, 18 aprilie 2014, la întoarcerea de la Ostia antică, am auzit în difuzoarele metroului ceva despre stația Colosseum, la care urma să cobor. Din turuiala italienească am înțeles cuvîntul Papă.
– Aha! mi-am zis, azi e Vinerea Mare, Papa Francisc va trece pe la Colosseum cu Crucea în spinare.
Mă înșelasem doar parțial.
Stația Colosseum avea să se închidă din cauza Papei – asta avertizau difuzoarele. Dar nu din cauza trecerii pe acolo, ci din cauza Liturghiei Via Crucis, pe care avea s-o țină acolo, în valea de lîngă Colosseum.
Că acolo avea să se întîmple ceva ar fi trebuit să-mi dau seama cu o seară înainte. De cum m-am cazat, am ie;it pe Via del Corso, de aici am luat-o pe Via dei Fori Imperiali (spre fericirea mea, devenită arteră pietonală) ca să ajung la Colosseum. Pe un ecran de pe Zidul publicitat de toate cărțile poștale, RAI uno transmite conferința de presă a lui Vladimir Putin. Spre dreapta, pe Arcul lui Constantin, strălucește o cruce uriașă, întocmită din becuri.
S-ar fi cuvenit să dibui că postul public al Italiei făcea repeții pentru transmisia în direct din seara următoare.
Oricum, vineri pe la șase, ieșind din stația Colosseum și dînd cu ochii de zarva tipică mulțimii strînse într-un loc fără ca ea însăși să știe de ce s-a strîns în locul acela, primul meu imbold a fost să ajung în primele rînduri pentru a vedea ce se întîmplă acolo, în valea spre care se uitau atîția oameni.
După cîteva încercări de a pătrunde, am renunțat, dîndu-mi seama că nu se întîmplă nimic.
Mulțimea de gură cască se strînsese în vederea a ceva care urma să aibă loc.
Am luat-o spre hotel.
Pe la 9 seara, deschid televizorul, am văzut că se transmitea de la Colosseum Liturghia Via Crucis.
Ca și pisica, eram în stare să mor de dragul curiozității.
M-am îmbrăcat, am pus în buzunar cheia de la apartament și am ieșit pe Via del Corso.
De aici, în cîteva minute am ajuns pe Via dei Fori Imperiali.
Spectacolul avea loc în capătul opus al Via dei Fori, în Piața Colosseumului. Pînă acolo, marea arteră de circulație, tăiată de Mussolini din credința că e un Octavian Augustus circulînd cu automobilul, înfățișa priveliștea Marilor bulevarde italiene ca spații în care italienii își satisfac nevoia de a ieși în priveală.
În sus și-n jos se plimbau grupuri-grupuri, alcătuite pe familii, clanuri, neamuri de botez sau birouri de departament bugetar. Nu se prea vedea, din întreaga atmosferă, c-ar fi Vinerea Mare. E drept, în cîteva locuri fuseseră instalate ecrane în hotarele cărora se transmite slujba.
Stînd în picioare în aer liber ca într-o bazilică, spectatorii murmurau Amin! și-și făceau cruce, după cum cerea transmisia în direct, și o luau la picior pe Via dei Fori Imperiali pentru a se opri mult mai mult la una dintre prăvăliile mobile de pe trotuarul din dreapta, ca să cumpere ceva de ronțăit.
Deși era 10 noaptea, aceste prăvălii mobile (un fel de așezări pe roți), care se închideau peste noapte cu lacătul și se deschideau a doua zi dimineața, duduiau de atîta activitate.
Tuciurii din zone indecise ale lumii se adaptaseră rapid la conjunctură. Nu mai vindeau umbrele, ghiduri la suprapreț, eșarfe și pistoale cu gloanțe de baloane de spumă, ci stegulețe cu Papa.
Cînd am ajuns la Colosseum, mi-am dat seama că stegulețul era destinat fluturării deasupra capului.
La Colosseum Liturghia era pe sfîrșite. Ecranul de pe zidul Arenei în care creștinii erau dați la lei arăta pe Suveranul Pontif gata de plecare. Dîndu-mi seama că n-are nici un rost să-mi croiesc drum în față, am studiat așezarea trupelor cu obiectivitatea rece a unui istoric al marilor bătălii din istoria omenirii.
Cei mai bine plasați erau, indiscutabil, spectatorii care avuseseră inspirația să se cocoațe pe dealul din stînga (o altă colină a Romei) încă de pe la ora 18.00.
Așa e indicat să procedezi dacă ții neapărat să vezi un spectacol public gratuit precum Liturghia via Crucis de la Colosseum.
Problema, marea problemă rămîne timpul pe care trebuie să-l petreci pînă la debutul manifestării.
Dacă te gîndești că acolo, sus, nu te poți mișca fără riscul ca un altul să-ți ia locul cît ai clipi, experimentezi, cred întîia oară în viață, statul în celula unei închisori.
Plouă, nu plouă…
Sîmbătă, toată ziua, mi-am luat avînt pentru a ajunge la Slujba de Înviere de la Vatican.
Nu de alta dar pentru asta bătusem drumul pînă la Roma.
Aparthotelul găsit e pe strada di Pietra, un soi de potecă de la Via del Corso la Pantheon. Apartamentul era la cîțiva metri de Via del Corso. Ca să ajung la timp la Înviere, trebuia să ies din casă pe la 11 noaptea, s-o iau la picior pînă la Tibru (descoperisem că ținînd-o drept ajungeam mult mai repede decît pe Vittorio Emanuele), să trec podul și să răzbesc în Via della Conciliazione.
Altădată, mai tînăr fiind, n-aș fi avut nici o ezitare să stau pe străzi pînă la 11 noaptea și apoi s-o iau spre Vatican.
Acu, nu numai că m-am întors la hotel pe la 8 seara, hotărît ca pe la 10 și ceva să mă îmbrac, dar, mai mult, undeva, în străfunduri pîlpîia lehamitea de a mai face un efort.
Firește, luciditatea, stăpînă dictatorială, îmi spunea că trebuie să las dracului comoditatea, să mă îmbrac și s-o iau la picior spre Vatican.
La sosirea la aparthotel, am întrebat-o pe tipa care ne-a deschis ușa (camera era singura cameră de hotel într-o casă veche, locuită de pensionari și muribunzi), cum e cu Învierea. Distinsa mi-a zis că spectacolul e a doua zi, duminică, și nu în noaptea de Înviere.
Eu însă știam de la BOR că la 12 noaptea se aud bătăi în ușa bisericii, preotul iese cu lumînări uriașe în mîini și dă apoi lumină pe gratis întregului Popor, care o primește ca și cum ar proveni de la Dumnezeu direct, prin DHL.
Spectacolul acesta presupus nu voiam să-mi scape.
Asta în timp ce, de undeva, din adîncuri, lehamitea scotea limba la avîntul meu.
Pe la 10 a început să plouă. De la masa de lucru, rostuită în sufrageria apartamentului, auzeam răpăiala de dincolo de ferestre.
Fuga la timpul probabil de pe Internet!
Prin scris și prin desen, rezulta că e furtună.
Poate să treacă pînă la 11! îmi spunea hărnicia de tip nemțesc din mine.
Nu se termină și chiar dacă se termină or să fie băltoace pe drum și cine-ți poate garanta că nu izbucnește iar! replica lehamitea românească din mine.
Nu-i nimic, ai pelerină, ai umbrelă, intervenea hărnicia.
Da, dar n-o să fie nici un spectacol al lumînărilor aprinse, cîtă vreme o să plouă! se vîra pe fir lehamitea.
Pe la 11 fără un sfert, răpăiala a stat.
Am deschis fereastra.
Ploua. Mărunt, nu răpăitor.
Ploua totuși.
Aș fi putut s-o iau la drum înarmat cu umbrelă și pelerină.
Asta dacă aș fi fost mai tînăr și hărnicia mi-ar fi fost singura stăpînă.
Îmbătrînisem și lehamitea apăruse în mine, gata să înăbușe avînturile.
Am dus-o așa pînă pe la 11.30.
Acum chiar că nu mai avea rost să ies.
N-aș fi ajuns la Vatican pînă la 12, chiar dacă nu mai ploua.
Am lucrat pînă la 12.30.
Ros, ca și la Malta, cînd ploia m-a oprit să merg la Revelionul din La Valetta, de gîndul c-am pierdut un spectacol de neuitat.
Nu-i nimic, mi-am zis.
Mă duc la Urbi et Orbi pe la 12, duminica.
Din nenorocire, la Binecuvîntarea de Paști, Urbi et orbi, a Papei Francisc, nu leșina nimeni din fața mea.
După experiența de jurnalist care a fost Slujba de Vinerea Mare, ținută de Papa Francisc la Colosseum, într-un decor mai degrabă de superproducție hollywoodiană decît de moment creștinesc, nu m-ar fi lăsat inima să nu fiu prezent duminică, 20 aprilie 2014, de Paști, în Piața San Pietro de la Vatican, pentru a urmări Binecuvîntarea Urbi et orbi. Mai ales că, după cum am mărturisit, furtuna de sîmbătă noaptea m-a împiedicat să ajung la Slujba de Înviere.
De la Revelioanele petrecute în stradă de cîțiva ani, am căpătat o dibăcie ieșită din comun în ce privește strecurarea în față, acolo unde alții – mii – vor și ei același lucru. La ora sosirii mele în Piața San Pietro, cîmpul de luptă arăta astfel:
Zeci de mii de persoane ocupaseră spațiul dintre treptele Bazilicii San Pietro și jumătate din spațioasa arteră Via della Conciliazione.
Garduri de metal, dintre cele care marchează, la demonstrațiile de protest cu violențe, granița dincolo de care așteaptă perfidele gaze lacrimogene, delimitau în mijlocul mulțimii două goluri de forma unei potcoave. Unul se întindea de la jumătatea arterei pînă aproape de intrarea în Piață. Al doilea se întindea, dincolo de un brîu gros de persoane, pînă la treptele Bazilicii, ocupate de Cor. Din start mi-am dat seama că spre un loc cît mai în față năzuiau alte numeroase persoane. Unele se îndreptau spre el în același timp cu mine. Altele veneau năvalnic în spatele meu. În astfel de momente – o știu din experiență – intră în funcțiune ceea ce românii numesc a te orienta la fața locului, cu varianta filosofică, a te orienta în viață. M-am dus ață spre primul gard de fier. Firește, alții fuseseră mult mai descurcăreți. Prin urmare, am nimerit în spatele a trei rînduri de fericiți. Totuși, dacă mă ridicam pe vîrfuri, dar mai ales dacă aveam norocul ca unii din fața mea să se scarpine, puteam vedea pînă departe, spre treptele Bazilicii. De ce muream în Sfînta zi de Paști să văd pînă departe, spre treptele Bazilicii, n-aș putea să răspund. Sînt convins că nici miile de persoane care luptau din greu pentru un loc cît mai aproape de gard n-ar fi putut să răspundă. Ceremonia se transmitea în direct la televizor. Dacă ar fi rămas acasă, toți cei de acolo ar fi văzut și ce se petrecea în interiorul Bazilicii. La această concluzie logică ajung acum, cînd scriu ce mi s-a întîmplat duminică dimineața în Piața San Pietro. Duminică dimineața nu la logică îmi stătea gîndul. Altceva îmi trecea prin cap. Am descoperit cu disperare că sunt mic de statură. Vă imaginați că altfel ar fi stat lucrurile dacă eram Ghiță Mureșan. Pe vremuri mă mîndream că sunt mic de statură. Îmi sunau în cap vorbele nu știu cui: Toți oamenii mari au fost mici de statură.
Da, dar cel care a zis vorbele astea n-a avut în față, ca mine, un timp de un metru și optzeci, pe deasupra și gros ca un butoi. Și mi-aș fi dorit acum din răsputeri să fiu copil. Mulți copii erau ținuți pe umeri sau pe grumaz de părinții lor. Spre deosebire de mine, ei vedeau tot ce le dorea inima. Nu știu cine a zis Mai binele e răul Binelui. Sigur e că învățătura asta mi s-a potrivit de minune cînd mi-a trecut prin cap să ajung la celălalt gard, din apropierea Pieței. Dibuisem eu că se putea ajunge acolo pe o potecă de pe partea dreaptă. Am pornit-o într-acolo, făcînd fericit pe viață pe cel din spatele meu, care mi-a și luat locul. Despre cum am străbătut eu poteca doar călătorii prin junglă ar putea înțelege. Aici situația nu era deloc strălucită. Căzusem din lac în puț. Între mine și gard se interpuneau cinci rînduri de persoane. Cu toate acestea, apelînd din plin la filosofia de viață a apei (unde vezi un gol, te strecori fără să te gîndești), am reușit să răzbat pînă în rîndul trei. Spre norocul meu, am nimerit în spatele unor femei. Pe lîngă faptul că erau scunde, femei fiind, se foiau tot timpul. Ba ca să vorbească la telefon, ba ca să caute ceva în poșetă, ba ca să spună ceva amicei de alături. Fiecare moment îmi deschidea – chiar dacă pentru puțin timp – o ferestruică, prin care puteam privi pînă departe, spre treptele Bazilicii. Eram, așadar, mulțumit de viață. Dar, așa cum se întîmplă în Istorie, lucrurile care par așezate pentru eternitate se dau peste cap. Pe la 12 fără 20, oamenii de ordine au cerut să ne dăm la o parte, pentru a se croi o alee care să ducă de la Bazilică pînă la capătul arterei. Punîndu-mi la bătaie experiența datului din coate, am reușit să mă păstrez în rîndul trei. Papa urma să apară la 12 fix. Se făcuse 12 fără 5. Toți cei din jurul meu își priveau ceasurile mai ceva ca la Revelion. În tot acest timp – am uitat să spun – orga Bazilicii băgase umplutură, pentru că slujba dinăuntru se terminase. După urale și fluierături, mi-am dat seama că Papa apăruse în Loggia. Din jurul meu s-a ridicat o pădure de telefoane mobile, tablete și aparate foto. Parcă eram pe un cîmp de luptă. A sunat trompeta! Sulițele se ridică în aer, gata să spintece burțile dușmanilor din față, care și-au ridicat și ei sulițele. Grație amplificatoarelor, am putut urmări Binecuvîntarea. Cum îi stă bine capului Bisericii catolice, discursul a fost echidistant în cazul tuturor conflictelor din lume de la ora asta.
După terminarea Binecuvîntării, încordarea a crescut în rîndurile noastre, ale posesorilor de telefoane care fac fotografii. Toată lumea era convinsă că pe aleea croită cu atîta greutate prin mulțime va veni Papa. Toți cei din jurul meu făceau exerciții cu telefonul mobil pentru a vedea dacă vor reuși să-l fotografieze pe Papă la trecerea pe alee. Un bărbat de lîngă mine i-a dat soacrei – aflată lîngă gard – telefonul, ca să facă poza în numele familiei. Soacra l-a trimis înapoi, zicînd că nu știe să umble cu el. Confruntarea pentru un loc în față a devenit mai acerbă. Două italience erau cît pe aci să se ia la bătaie. Eu, unul, nu-mi doream altceva decît să leșine cineva din fața mea. Din nenorocire, nu leșina nimeni. Și, între noi fie vorba, cine și-ar fi putut permite să leșine tocmai acum, cînd urma să treacă Papa? Mai ales că mai înainte străbătuseră aleea, prefațate de mașina Poliției, rînduri de militari, toți cu panașe, în stilul de operetă al italienilor.
Golul făcut după trecerea lor părea tipic unei prefețe la venirea celui așteptat.
Pe alee au prins a curge însă grupuri grupuri de persoane civile.
Vor fi un fel de antemergători ai Papei, mi-am zis și, descoperind un mic gol în față, am mai făcut un pas.
Trecătorii strigau însă, fericiți că pot da și ei o veste:
Nu mai stați! Papa nu vine!
Atît am înțeles eu din Binecuvîntarea de Paști, Urbi et orbi, a Papei Francisc, duminică, 20 aprilie 2014!