Dimineaţă de decembrie japonez, adică subţire primăvăratec, pe imensa esplanadă a Palatului Imperial din Tokyo. Vine spre noi un grup uriaş de bărbaţi, avînd în frunte o cetăţeancă purtătoare de steag alb. Nu, nu e vorba de un batalion al armatei japoneze care ni se predă, ci de un grup turistic alcătuit din veterani ai războiului din Pacific. Costumaţi, împovăraţi de tinichelele decoraţiilor, ei dau fuga-fuguţa după ţinătoarea steagului: Ghida.
Această imagine a unor inşi mai mult sau mai puţin domni, urmînd supuşi un tînăr sau o tînără, o întîlnești în toate locurile celebre din lume. Variantele ei diferă după moment. La Palatul Imperial din Tokyo, grupul o urma pe ghidă în drumul către autocar. La Notre-Dame, în Paris, grupul se strînsese în jurul ghidului şi asculta cu gura căscată turuiala acestuia. Într-una din sălile Palatului Versailles, grupul, alcătuit din ruşi, se înghesuia să audă explicaţiile ghidei, în ruseşte, despre cum a fost bătut măr Napoleon de către străbunul ţar.
Ajungem astfel la o realitate evidentă a oricărei călătorii în străinătate:
Dictatura ghizilor.
Toţi politicienii lumii visează un popor care să-i asculte fără crîcnire. Şi toţi sfîrşesc prin a se convinge că nu-şi pot îndeplini visul. Unde au eşuat ei, triumfă însă ghizii. Aceştia au putere de viaţă şi de moarte asupra turiştilor din grup. Indiferent de vîrstă, de profesie, de cultură, chiar de rang social, membrul grupului se supune fără crîcnire ordinelor date de ghid. Nu-i exclus ca membrul grupului să fie un miliardar, în timp ce ghidul, un pîrlit. Cu toatea acestea, miliardarul, om în toată firea, proprietar al unui imperiu transnațional, se ţine de ghid ca un puişor după cloşcă. Aleargă acolo unde ghidul flutură steagul, vine mai aproape cînd ghidul face semn grupului că are de spus ceva foarte important, ascultă cu evlavie toate zicerile ghidului, deşi, într-o cantitate uriaşă, ele nu sînt altceva decît clișee luate din broşuri şi lucrări turistice, fără a fi măcar rumegate.
Semnul atotputerniciei împărăteşti e sceptrul. La ghid, el rămîne steagul. Cu variantele sale:
Umbrela, broşura, foaia, bastonul înalţate deasupra capului.
La un templu budist din Coreea de Sud, ghidul folosea fluierul de arbitru.
Toate locurile celebre din lume sînt marcate de o imagine tipică:
Grupuri-grupuri de turişti, orbecăind dintr-un loc într-altul. Firul călăuzitor al fiecăruia, forţa conducătoare, cum ar spune manualul de marxism-leninism, e ghidul. Pentru a-l deosebi de ghidul altui grup, el ţine deasupra capului, ridicat cît mai sus, ca mîna unui om care se îneacă, un instrument menit a-l indentifica.
Regii, dictatorii pretind că au puterea de la Dumnezeu, Mai modeşti, ghizii o deţin de la mai marii instituţiei. La intrarea în Muzeul Arheologic Naţional din Atena, se precizează categoric:
E interzis de-a face pe ghidul fără permis special.
Altfel spus, dacă simţi nevoia să împărtăşeşti şi altora din vastele tale cunoştinţe în materie de istorie a Eladei, ai nevoie de aprobare. Nu ţi se dă voie s-o faci pe cultul, nici măcar pe gratis.
Merită ghizii excepţionalele prerogative cu care au fost binecuvîntaţi?
Ca să aflu răspunsul, la Muzeul din Atena m-am lipit de un grup preluat cu hotărîre de către o ghidă. Pur românească, operaţiunea mea n-a fost deloc simplă. Pentru a beneficia de discursurile ghidului, membrii grupului plătesc. A avea şi tu parte de acest serviciu e ca şi cum ai sări gardul la un spectacol cu intrare. De aceea, formula cea mai potrivită rămîne prefăcutul că te afli şi tu în treabă pe acolo. Stai la o distanţă de grup suficient de echivocă pentru a putea răspunde, luat la întrebări fiind, că ai nimerit în zonă pur şi simplu întîmplător. La capătul trasului cu urechea, concluzia e nezdruncinat:
Ghidul are menirea de a-ţi explica pe larg ceea ce vezi şi tu cu ochii pe care-i ai în proprietate.
Pentru asta ghideza, ca să-i zic aşa tinerei de la Muzeul atenian, se deda la o întreagă artă a exagerării didactice. Turiştii ajunseseră la un moment dat în faţa grupului statuar Cal de curse cu micuţ jocheu, de la mijlocul secolului al treilea înainte de Cristos. Orb să fii, şi tot îşi dai seama că instituţia pe care stă jocheul e un cal în galop. Ghideza simte însă nevoia să explice grupului că e vorba de un cal care galopează în timp ce îl călăreşte un jocheu. Drept urmare, o face mai întîi pe calul, în care scop îşi curbează mîinile ca să semene cu picioarele din faţă ale unui armăsar alergînd. Odată terminat calul, ea trece la jocheu. Făcîndu-şi ochii cît mai mari posibil, ca şi cum i-ar fi apărut în faţă, pe neaşteptate, un bărbat gol puşcă, ea se apleacă uşor, prinde nişte dîrlogi imaginari şi începe să salte spinarea ca un jocheu călare. Cei din grup se prăpădesc de încîntare. Bărbaţii, mai ales, mărturisesc o atenţie suspectă. Sînt sigur că speră să prindă acel moment unic, irepetabil în viaţa lor, cînd ghideza, o fetişcană apetisantă, se va apleca suficient de convingător ca să i se vadă chiloţii.