Broșura locală Aix-la-Chapelle en un coup dʼoeil plasează Muzeul Internațional al Jurnalului (Internationales Zeitunghsmuseum) pe locul 8, în clasamentul obiectivelor care trebuie vizitate. Cît de cît onorabil, dacă ne gîndim că pînă la trecerea în anonimat mai sînt cinci obiective.
Ce spune broșura despre Muzeu:
„Găzduit într-o casă de locuit impresionantă din secolul al XV-lea Internaționales Zeitungsmuseum propune una dintre cele actuale și mai instructive prezentări ale universului mediatic internațional al secolului al XX-lea.
Articulat în jurul unor teme precum «De la eveniment la știre» sau «Minciună și adevăr», el transmite imaginea competenței mediatice într-o manieră comprehensibilă și contemporană.
Colecția sa, fără egal la nivel mondial, înglobează peste 200.000 de jurnale internaționale de-a lungul a cinci secole.”
A Guide to Aachen, Biblia mea pe parcursul călătoriei, plasează Muzeul Internațional al Jurnalului, la Anexa botezată Muzee, pe locul 6 din 11.
Scris de o autoare din Aachen, Ghidul ne desfată cu o viziune mai aparte asupra Muzeului Internațional al Jurnalului:
„Acest muzeu internațional al jurnalului e o reală bijuterie în Pontstrasse. În așa numită «Casă Mare a Aachenului», una dintre primele case particulare ale orașului construite din piatră, poți găsi o colecție unică a primelor ediții ale unor ziare, (cunoscute ca «Anunțul de naștere»), și a ultimelor ediții (cunoscute ca «Anunțul de deces»). Asta explică și de ce muzeul are porecla de «Register Office for the World Press»”
Aproape 200.000 de ziare, acoperind ultimele patru secole şi virtual în orice limbă a lumii, sînt depozitate aici. Ele includ exemple de relatări ale presei internaţionale acoperind evenimente mondiale strălucitoare, dar veţi putea găsi şi ediţii extra şi speciale, «curiozităţi», scrieri de mînă rare şi ziare cu titluri ciudate şi amuzante.
Biblioteca Muzeului are aproape 3000 de titluri de Istorie a presei şi a subiectelor legate de presă.
Oscar von Forckenbeck a fondat muzeul plecînd de la opinia că oricine trebuie să aibă acces la presa internaţională. De aceea, el a deschis o cameră de citit ziarele contemporane, şi dumneavoastră veţi putea găsi nenumărate ziare aduse la zi pînă în prezent.”
Aachen pentru nemți, Aix-la-Chapelle pentru francezi, a fost timp de 20 de ani capitala Imperiului lui Karl der Grosse (pentru nemți) Charlemٞágne (pentru francezi)
Autorităţile locale au creat o rută turistică intitulată Charlemagne, incluzînd obiective care tratează sau au legătură cu preocupările epocii Carolingiene.
Charlemagne s-a preocupat de scris, introducînd scriitura.
Asta implică plasarea Muzeului Internaţional al Jurnalului în Ruta Charlemagne.
Punctul de plecare e Centrul Charlemagne, care prezintă istoria domniei lui Charlemagne şi a Aachenului. Rothaus e staţia Puterea, Domul, Religia, Groshauss (Europa), SuperC (noul sediu al Universităţii), Ştiinţa, Muzeul Couven, Economia, şi Elisengarten, punctul de plecare în istoria oraşului, Grosse Haus (Muzeul Internaţional al Jurnalului), constituie Staţia Medias. Ruta Charlemagne e semnalată nu numai în broşuri, dar şi pe panourile din Oraş.
Cine nu e trecut în Rută, nu există.
Muzeul Internaţional al Jurnalului e trecut.
Deci el există.
Din broşura primită pe gratis (gratis, e un fel de a zice, intrarea costă 5 euro), la casieria Muzeului, aflăm că înscrierea pe ruta Charlemagne a fost salvarea Muzeului în 2006. În 1990, Muzeul a fost cît pe-aci să se închidă. A supravieţuit datorită eforturilor benevole ale celor din staff şi datorită asociaţiilor care l-au sponsorizat.
În 2006, Muzeul a cunoscut o faţă nouă, ca urmare a finanțării prin Programul UE Euregionale 2008. Atunci a fost înscris în Ruta Charlemagne.
Ce spune broşura Ruta Charlemagne despre Muzeu în plus faţă de alte producţii?
Că Muzeul nu se rezumă la o colecţie istorică.
El atrage atenţia asupra „originii şi viitorului societăţii noastre mediatizate”.
„El arată cum se elaborează informaţiile şi cum se difuzează, cum au devenit Media Mass Media, cum sînt manipulate Media şi ce înseamnă libertatea presei. E vorba de asemenea de a înfăţişa mondializarea media.
Şi pentru viitorul Media.
Ce tehnologie mediatică se profilează la orizont?
Cultura noastră şi societatea noastră se vor schimba?”
Un Muzeu ivit dintr-o donație
Ghidurile, broşurile şi pliantele turistice alcătuiesc un uriaş teren de exploatare pe şest de către autorii notelor de călătorie. Se copie pe rupte din ele, fără a le cita; un veritabil jaf intelectual, avînd drept temei adevărul că şi ele, ghidurile, la rîndul lor, au furat fără jenă de la studiile serioase de istorie.
Bogatele citate reproduse de mine din ghiduri, broşuri şi pliante despre Muzeul Internaţional al Jurnalului izvorăsc din nedumerirea provocată de ştirea că la Aachen există un astfel de muzeu.
La Bruges există un Muzeu al Cartofilor prăjiţi, despre care am scris pe larg, şi unul al Diamantului, despre care n-am scris încă.
La Palperro, în Cornwall – Anglia, am vizitat un Muzeu al Contrabandei. N-am scris încă despre el, deşi încăperile muzeului m-au amuzat atît prin înfățișare, cît și prin conținut.
Muzeele mai aparte îşi au explicaţia în specificul zonei.
Pare normal ca la Bruges să fie un muzeu al Diamantului cîtă vreme Oraşul e faimos în Istorie prin comerţul cu diamante.
Pare normal să dai la Palperro peste un Muzeu al Contrabandei. Cei de aici şi din zonă s-au ocupat serios cu contrabanda.
Asemănător, în toate locurile binecuvîntate de Dumnezeu cu podgorii, vei întîlni un Muzeu al viei şi vinului.
L-am vizitat pe cel din Bordeaux, încheiat cu degustare şi, inevitabil, cu ofertă de cumpărare.
Aachen are 20.000 de locuitori. Ca orice urbe respectabilă, scoate publicaţii locale.
Eu am găsit două:
Aachener Zeitung şi Aachen Nachrichten.
Deşi n-am nici o îndoială că, asemenea tuturor publicaţiilor locale, cele două ziare sînt de mare impact şi autoritate în Aachen, ele nu ajung pentru a justifica Muzeul prin considerarea orăşelului drept un centru media de nivel european.
Pe lîngă muzee ivite din preocupările de seamă ale locuitorilor, sînt pe glob şi muzee născute din iniţiativa unui donator.
E suficient ca o personalitate locală să doneze oraşului cîteva fiare de călcat cu cărbuni, pentru ca primăria, în permanentă căutare de argumente pentru turism, să pună de un Muzeu al fiarelor de călcat.
Muzeul din Aachen face parte din această categorie, a muzeelor ivite din faptul că cineva, în timpul vieţii, şi altcineva, moştenitorul cuiva, n-a avut ce face cu ceva.
În cazul de faţă, acel cineva se numeşte Oscar vor Forckenbeck şi chestiile cu care văduva n-a avut ce face sînt ziarele strînse de el de-a lungul vieţii.
Oscar von Forckenbeck, potrivit Wikipedia (în germană, desigur) a trăit între 1822 şi 1898.
A fost avocat, fotograf şi fondatorul Muzeului din Aachen.
A călătorit mult prin lume. În 1854 – zic biografii – pe cînd naviga pe canalele din Groningen a văzut pe jos, pe fundul navei, un ziar şi – continuă biografia – a avut revelaţia că un ziar e mult prea preţios pentru a fi folosit ca hîrtie de împachetat peştele.
Aşa s-a apucat el să strîngă ziare în toate călătoriile peste hotare.
Pe 28 februarie 1886, Forchenbeck a deschis prima expoziţie publică cu ziarele din colecţia sa.
După moartea sa, văduva a donat oraşului colecţia soțului de 80.000 de ziare şi 1500 de cărţi despre presă.
În 1931, colecţia a fost mutată de la Teatru la Grosse Haus, în Pontstrasse.
Cu o colecţie de ziare îmbogăţită de la un an la altul, muzeul deţine cea mai mare colecţie de ziare din istoria presei.
Dintre toate aspectele prin care Muzeul e publicitat de ghiduri mi-a atras atenţia fălirea cu colecţia de jurnale din toată lumea.
Din România o fi vreun jurnal în cadrul Muzeului? m-am întrebat, pregătindu-mă să fotografiez şi să filmez exemplarul, a cărei menţionare ar fi făcut din reportajul meu ceva interesant pentru opinia publică de la noi.
Cum am vizitat de două ori
Am poposit la Muzeul Internaţional al Jurnalului chiar din prima zi a călătoriei mele la Aachen.
Dacă n-aş avea părerea proastă despre meseria pe care întîmplarea m-a condamnat s-o fac de jumătate de secol, m-aş grăbi să scriu aici, sub semnătură, că un jurnalist nu putea face altfel decît să dea fuga la Muzeul Internaţional al Jurnalului.
Păi dacă nici jurnaliştii nu se precipită să vadă muzeul meseriei lor, la cine altcineva să te aştepţi să scoată din buzunar 5 euro şi să-i dea pe închiderea într-o clădire, în timp ce afară îl aşteaptă terase, berării, îngheţate, bere şi chiar căscat gura la vitrine cu mai puţini euro, ba chiar şi pe gratis?
Eu însă m-am grăbit să intru la Muzeu din alte motive.
Trei, dacă ar fi să le număr:
1) De dimineaţă peste oraş se grăbise să vină o ploaie măruntă, dintre acelea greu de suportat, deoarece nu toarnă suficient pentru a scoate umbrela, dar suficient ca să te facă ciuciulete. Toate site-urile închinate Meteorologiei profeţeau însă revenirea Soarelui, ceea ce n-ar fi fost de mirare în această parte a lumii.
Ca orice Muzeu, şi cel al Jurnalului beneficia de un acoperiş deasupra capului.
Aveam unde sta pînă trecea ploaia.
2) Peste tot citisem că Muzeul se mîndrea cu o colecţie de ziare din toată lumea. Din toată lumea asta însemna că şi din România, deşi, nu de puţine ori, România nu intră în categoria Din toată lumea. Socotisem rapid:
Dau peste un exemplar dintr-un ziar românesc expus într-o vitrină, îl fotografiez şi gata! Iată ştirea! Cum obişnuiesc eu să zic pe la tv.
3) La puţine dintre Muzeele văzute de mine în Occident lipseau magazinele de suveniruri din final. De regulă, astfel de suveniruri dau seama de profilul Muzeului. Dacă e un Muzeu al viei şi viilor vei putea cumpăra desfăcătoare de dopuri sub forma unei sticle de vin. Dacă magazinul e în finalul unei vizite printr-o Catedrală, nu-i exclus ca respectivul desfăcător să aibă forma Papei de la Roma.
Presupuneam astfel că la Magazinul Muzeului dedicat Presei voi găsi suveniruri cu presa, indiscutabil, pixuri, stilouri, deoarece deşi intrată sub dictatura I.T., Presa mai trimite încă la pix, la stilou şi chiar la toc cu peniţă.
Mi-am zis:
Voi cumpăra un snop de pixuri cu marca Muzeului, din care voi împărţi, la întoarcerea în ţară, trei sferturi prin redacţiile TV la care voi fi invitat.
Cassieria Muzeului se află la parter. Printr-o ferestruică, pe stînga am dibuit o cafenea scoasă acum din funcţiune. Pe dreapta, garderoba, la care cea de la cassă mi-a zis să-mi las servieta atîrnată de gît.
Cînd intri întîia oară în casa viitoarei soţii, îţi dai seama de la prima privire aruncată în jur dacă are sau nu zestre.
Asemănător, încă de la intrare, mi-am dat seama că mare pricopseală nu e muzeul ăsta.
Cafenea, ioc!
Magazin de suveniruri, ioc!
Se ghiceau nişte fleacuri, în vitrina de sub tejghea.
O singură persoană era şi casieriţă şi custode şi ghid şi şefă.
După cuvenitul obol dat biletului, lăsînd la garderobă gentuţa de pînză, şi o dată cu ea carneţelul de reporter, am suit scara maiestuoasă care duce la încăperile Muzeului.
Pe Stînga, o uşă deschisă m-a atras într-o încăpere largă cu dulapuri pline de cărţi. De la un tip prezent acolo, am înţeles că aceasta era Biblioteca.
Mare lucru n-aveam de văzut aici.
Am dat ocol mesei, și ca să nu-l jignesc pe custode zicînd Aha, am greşit! Vă rog să mă scuzaţi! m-amfăcut că mă uit la cărţi, şi-am ieşit glorios, pentru a intra în muzeul propriu-zis.
Muzeul Jurnalului e alcătuit practic din trei încăperi, dînd una într-alta, la rîndul lor, astfel împărţite încît să concretizeze mai multe teme.
Din pliantul luat pe gratis de la intrare am reținut că Muzeul Internațional al Jurnalului e împărţit pe mai multe teme:
De la Eveniment la ştire.
Media de mase.
A citi şi a scrie.
Minciună şi Adevăr.
Concluzii şi perspective.
În mod obişnuit, nu citesc broşurile, pliantele şi ghidurile înaintea unui popas la un obiectiv, ci după vizită, cînd memoria poate sări în ajutor textului abstract.
Aşa am procedat şi cu Muzeul.
În căutarea colecţiei care trebuia să-mi dezvăluie şi un ziar de la noi, am trecut val vîrtej prin cele trei încăperi.
Am remarcat, în timp ce filmam şi fotografiam la întîmplare, după principiul Să fie acolo, să nu se creadă că n-am fost, un film în prima sală intitulat De la zvon la ştire un aparat de radio în a doua, flashurile de paparazzi cînd treceai dintr-a doua într-a treia cameră, ca să-ţi dea trăiri de starletă intrînd undeva sub rafala blitzuirilor, şi un Ou uriaş în ultima sală.
Am apăsat pe clanţa uşii din faţa mea şi m-am trezit în holul din care începea vizita în Muzeu.
Dădusem gata vizita în doi timpi şi trei mişcări.
Nu era prima dată în viaţa mea de călător în străinătate cînd mă trezeam în faţa unei situaţii asemănătoare trîntitului unei uși, a cărei cheie ai uitat-o pe masă, înăuntru.
Dădusem 5 euro pentru o vizită de cîteva minute!
O vizită în care trecusem prin cele trei săli ca o starletă de la Hollywood prin Vaslui, ajunsă din eroare aici.
Revoltei de a ști că aruncasem pe apa Sîmbetei 5 euro i se adăuga în cazul de față și o constatare:
Nu găsisem faimoasa colecție de 200.000 de ziare pentru a vedea dacă în ea se afla și un exemplar dintr-un ziar românesc postdecembrist. Eram la răscrucea dintre scara care ducea înapoi la Casierie și de aici, o dată trecut mai departe, în stradă, ușa spre Bibliotecă și ușa spre începutul vizitei în Muzeu.
Nu aveam nici un motiv să reiau parcursul din punctul de vedere al simplei curiozități.
Totuși, am luat-o la stînga, în sala din care începea vizita, pentru ca de data asta să parcurg piesă cu piesă astfel încît, la sfîrșit, ajuns din nou în hol, cu ușa închisă în spate, să nu-mi pot reproșa că am dat banii degeaba.
Elogiul adus presei de Napoleon
Mi-era clar acum că orice demers serios, menit a justifica banii dați pe bilet, presupunea documentarea prealabilă din ghiduri și pliante. Înainte de a mă cufunda în lectură, am filmat și fotografiat citatul de pe peretele scării, care prefața călătoria prin Muzeu:
„Patru ziare ostile sînt mult mai de temut decît o sută de baionete”.
Semnat: Napoleon Bonaparte.
Despre acest citat din Napoleon, invocat cînd trebuie și cînd nu trebuie în scrierile despre presa de ieri și de azi, mi-am tot promis să scriu. Acum, conștient că am suficient timp la dispoziție (am în față doar trei săli de bifat!), îmi permit să lansez cîteva considerații.
Citatul n-a fost plasat întîmplător în Prefața vizitei la Muzeu.
Napoleon Bonaparte a rămas în Istorie drept un dușman al libertății presei.
Prim consulul devenit Împărat, e dat în vileag în Istorie cu măsurile luate de el pentru cenzurarea Presei dar și cu folosirea Presei (vezi cazul Monitorul) pentru a-și crea o imagine P.R.-istă ieșită din comun.
Citatul din Napoleon explică într-un fel măsurile luate de el împotriva Presei.
De ce l-au pus însă mai marii Muzeului în Prefața vizitei, reprodus cu litere uriașe, în nemțește și în englezește? Deși Napoleon din cîte se cunoaște a vorbit franceza, citatul e în nemțește (de înțeles, vizitatorii sînt cu precădere nemți), dar e tradus doar în engleză, cînd putea fi dat în varianta originală în franceză.
Mă rog!
De-ale nemților și d-ale părerii lor despre francezi!
De ce l-au pus?
Pentru că Muzeul are drept Adevăr cu semnificații de axiomă Puterea presei față de Puterea politică.
Mai marii Muzeului au considerat – și pe drept cuvînt – că nu există un mai mare elogiu adus Presei ca Putere decît afirmația lui Napoleon despre baionete.
Față de acest aforism îmi permit să recunosc, din perspectiva unui care știe cîte ceva despre armamentul modern, că nu-mi dau seama cîte ziare sînt azi mai de temut decît un Regiment de tancuri sau decît o bombă nucleară.
Repet, ziselor lui Napoleon sînt cel mai mare elogiu adus presei, cum, la o adică, într-un elogiu se constituie și măsurile luate de acesta împotriva libertății presei.
Chiar și azi, față de Presă pot fi două mari poziții:
Considerarea Presei un pericol.
Considerarea Presei ca ceva lipsit de importanță.
Tratarea Presei drept un pericol semnifică o bună părere despre presă.
Abordarea potrivit căreia nu e un pericol semnifică deconsiderarea Presei.
Din acest punct de vedere prefer un regim care se dă peste cap ca să îngrădească libertatea de exprimare, decît unul care, ridicînd din umeri, gen Cîinii latră, caravana trece, dovedește că-l doare-n cot de ce se scrie în presă.
O dată încheiată pauza de meditație, pășesc hotărît în prima încăpere a Muzeului, luînd-o de la capăt cu vizita.
Atinge tot ce vezi
Abia acum îmi dau seama că nu e vorba de un Muzeu de istorie a Presei, ci de unul de Istorie a relației dintre Presă și societate.
Îmi mai dau seama și de ce am trecut prin cele trei încăperi ca gîsca din zicală prin apa sub formă de baltă.
Ca mai toate muzeele din Occident, cel al Presei de la Aachen se bazează fundamental pe multimedia. Folosirea mijloacelor moderne, avînd drept țel interactivitatea, angajarea vizitatorului în aventura numită străbaterea muzeului, scoaterea vizitatorului din postura de spectator pasiv, leneș, la piesele expuse ici-colo, pentru a-l transforma într-un explorator pasionat, într-un colaborator de nădejde al descoperirii Adevărului, explică și rezumarea muzeului la doar trei încăperi.
Fiecare loc din Muzeu e o suprafață care ascunde o întreagă lume, la descoperirea căreia vizitatorul e chemat să pună osul.
Pe peretele din fund al încăperii, ca pe un panou de cinema, rulează întruna un film care s-ar putea intitulat de la Zvon la e-mail. Pelicula debutează cu o umbră care șoptește altei umbre, la ureche, un zvon pentru a încheia cu e-mailul trimis de o persoană alteia.
Între aceste două coperți se defășoară parada momentelor prin care informația e răspîndită planetar.
Una dintre notele definitorii ale Muzeului e dată de ambiția transformării celor trei încăperi într-o Universitate dedicată presei.
Se presupune că vizitatorul habar n-are ce e presa și cu ce se mănîncă ea.
La finele vizitei, înainte de a ieși în stradă și a se îndrepta spre cumpărarea unui cîrnat și a unei beri, el trebuie să fie un enciclopedist în materie de presă.
Chiar pe dreapta, cum intri în prima sală, un dispozitiv multimedia îl învață pe vizitator cum se ajunge de la Eveniment la Informație.
Ca să afle asta, vizitatorul trebuie să-și aleagă limba (dintre germană, engleză, franceză și neerlandeză) și s-o pornească apoi din atingere în atingere.
O primă etapă îi dezvăluie conținutul termenului de jurnalist. O alta diferența dintre eveniment care merită să devină informație de presă și eveniment care nu merită.
Urmează răspunsul la o altă întrebare pe care și-o pune novicele într-ale presei.
Cum se elaborează informația și cum se difuzează ea?
Vizitatorul trebuie convins că nu tot ceea ce există devine informație de presă. Prin atingere, el dă de tabloul intitulat Filtrarea informației.
Un text în cele trei limbi preferate de Muzeu îi semnalează vizitatorului un adevăr pe care noi, cei care lucrăm în presă, îl considerăm o banalitate, dar care e un lucru interesant, menit să provoace reacții gen Ia te uită! Muream și nu știam asta! vizitatorului străin de măruntaiele presei, chiar dacă e un consumator de presă:
„Nu totul e interesant pentru toți. Există însă evenimente care devin interesante pentru toată planeta: situația din Orientul Apropiat, campionatul mondial de fotbal sau nunta prințului William cu Catherine Middleton. Prin o astfel de selecție, media răspunde așteptărilor pe care ele le-au creat destinatarilor de-a lungul deceniilor.
Titlurile mari ale jurnalelor fac lumea mai transparentă”.
Sub text trei imagini ne trimit la cele trei evenimente mediatizate de presă.
Dacă atingi una dintre ele se deschide o nouă filă care-ți arată felul în care presa Lumii a reflectat evenimentele surprinse în imagini.
O secțiune a Muzeului e dedicată chestiunii De la minciună la realitate.
Piesele demonstrative pentru o astfel de temă ar avea nevoie, într-o expunere clasică, de un etaj întreg al unui Muzeu de mărimea Luvrului. Grație mijloacelor moderne, puse la lucru sub semnul lui Atinge ca să afli! Muzeul Internațional al Jurnalului are nevoie de doar o încăpere. După ce treci pragul încăperii, orbit de flash-uri, pentru a împărtăși trăirea unei starlete la întîlnirea cu paparazzi, ai în față un panou nu prea mare intitulat Fotografii manipulate.
Un text lămuritor dezvăluie vizitatorului un mare Adevăr:
„Contrafacerile aparțin istoriei civilizației noastre. În toate epocile, Istoria e rescrisă după accepțiunea celor de la Putere. Documentele sînt modificate, manipulate, cenzurate, ba chiar și invetate. Manipularea (și prin intermediul fotografiilor) este în chip particular preferată, pentru că obiectivul e presupus a înregistra o realitate și de aceea observatorul o consideră indubitabilă.
Numai că prin simpla selecționare a unor fragmente de imagini, o parte din realitate e ocultată și, montarea diverselor detalii dă o nouă imagine care lasă astfel să apară o altă realitate.
Azi, manipularea imaginilor digitale de către computere a întrecut cu mult posibilitatea de manipulare prin fotografii.
Schimbările pot fi efectuate fără urme.
Cînd ne confruntăm cu fotografii sau filme, nu trebuie să credem ochilor noștri, chiar și cînd e vorba de banalități.”
Printr-o primă atingere, vizitatorul a luat cunoștință de acest adevăr. Poate trece mai departe sau, dacă e interesat, poate aprofunda chestiunea. Sub textul în cele trei limbi, el are 11 fotografii care-i arată cum se manipulează prin intermediul fotografiilor.
În mijlocul grupajului, urma unui burice de deget îl îndeamnă să aleagă o poză dintre cele expuse.
Să apăsăm, ca vizitator, pe fotografia care-l înfățișează pe Lenin la tribună.
Ni se va deschide o nouă filă, cuprinzînd:
Sus, fotografia originală, și jos, Falsul.
Textul dintre ele ne spune despre ce-i vorba.
Stalin a folosit pe larg contrafacerea documentului.
Fotografia originală surprinde un instantaneu din 5 mai 1920 din Piața Sverdlov din Moscova cu Lenin la Tribună și într-o parte Troțki și Kamenev.
Ulterior, fotografia cu Lenin la tribună a fost folosită de propaganda stalinistă. Numai că, așa cum se vede din poza a doua – Fake – cu Troțki și Kamenev eliminați.
La Manipulări ordinare se dedau însă și jurnaliștii.
Atingînd fotografia care înfățișează un oraș pe fundalul unor nori grei de fum negru, vizitatorul află că e o contrafacere.
Ea a apărut pe site-ul de Internet al agenției Reuters ca înfățișînd imaginea Beirutului după loviturile aeriene israeliene din august 2006. S-a descoperit imediat că fotografia, trimisă agenției de un jurnalist libanez, era un fals. Autorul înlocuise fumul adevărat, prin metoda copy-paste cu alți nori mai înfricoșători, luați de la un alt incendiu.
Textul din Muzeu spune că Reuters a retras fotografia de pe site și a încetat colaborarea cu libanezul.
Explicația dată de Muzeu contrafacerii?
„Imediat ce se pune problema de a vinde o informație, apare o constrîngere comercială.
Cînd actualitatea nu e suficient de tragică, e tendința de a-i da un bobîrnac în speranța de a-i crește valoarea de produs scos la vînzare.”
Formula atingerilor succesive pentru a pătrunde în adîncurile muzeului ține de un ansamblu de mijloace de sub semnul Muzeului Matrioșca.
În sala a doua dai peste un aparat de radio de pe vremuri, dintre cele care funcționau prin apăsarea unor clape. Și la acesta sînt clape. Fiecare corespunde uneia dintre limbile de circulație ale Muzeului.
Deasupra Scalei, anii 1931, 1951, 1977, 2000 desemnează anii în care au fost difuzate emisiunile radio, pe care le poți auzi apăsînd pe una dintre clape.
Formula Matrioșca
Principiul de temelie al Muzeului se dezvăluie aici din plin.
Cine vrea să vadă doar o piesă de muzeu – cum arată un radio nemțesc de pe vremuri, de exemplu, trece mai departe.
Curiosul poate auzi, prin apăsarea unei clape, o emisiune de la un moment dat.
Curiosul obișnuit poate răsuci butonul și asculta o emisiune din 1931.
Curiosul deosebit poate asculta și o emisiune din 1977 și așa mai departe.
Înaintea aparatului de radio, vizitatorul are acces la locul numit Jurnale selecționate.
Din colecția Muzeului, au fost selecționate pagini din Istoria presei menite a semnala, Prima ediție, Un nou format, Tabloide, Ziar Propagandistic, Ziare senzaționaliste și altele.
Și în acest caz Muzeul oferă vizitatorului posibilitatea de a sta cît vrea. În funcție de sîrguință, interes, prezența copiilor, prezența nevestei, vremea de afară, interes față de presă, vizitatorul poate deschide un singur sertar, două, trei sau chiar douăzeci și unu, cîte sînt pentru a exemplifica un Adevăr din Istoria Presei.
Abia acum, la a doua vizită, mă prind de formula acestui gen de muzeu tot mai răspîndită în Occident.
Ea, formula, pleacă de la Adevărul nescris:
Cîți vizitatori atîtea feluri de a vizita un Muzeu.
Vizitatorii unui muzeu se împart astfel în:
1) Vizitatori care au intrat hotărîți să nu le scape nimic.
Sînt, de regulă, bărbați pensionari, veniți cu nevestele, tot pensionare. Cu nevestele tot pensionare, pentru că restul nevestelor nu ți-ar sta într-un muzeu ore întregi, știind ce magazine sînt în oraș, nici dacă le-ai amăgi că la ieșire le așteaptă o pereche de pantofi pe gratis.
Din această categorie, a bărbaților pensionari, trebuie excluși bunicii care vin cu nepoții.
Nici un nepot din lume nu va reuși să stea într-un muzeu mai mult de 10 minute dacă nu poate desena mustăți tablourilor de pe pereți.
2) Vizitatorii care au intrat, pur și simplu pentru a bifa și acest muzeu, gen L-am văzut și pe ăsta!
3) Vizitatorii veniți cu grupul.
Vizitatorii veniți cu grupul sînt supuși necondiționat ghidului sau ghidei. Prin urmare, timpul petrecut în muzeu depinde de cît a repartizat ghidul sau ghida. De regulă, ghidul sau ghida acordă suficient timp pentru ca vizitatorii să nu plece frustrați că n-au văzut nimic, dar un timp bine calculat astfel încît vizitatorii să nu protesteze c-au pierdut timpul îngropați într-un muzeu în detrimentul altor obiective.
4) Vizitatorii așa și așa. Sînt vizitatorii care nu trec prin Muzeu ca gîsca prin apă, ci hotărîți să vadă ceva. Nu totul, ci doar ceva.
Sînt cei care, ca mine, nu vor să aibă sentimentul c-au dat banii pe bilet degeaba.
Aceștia trec dincolo de aruncături de privire, în fugă, la o piesă precum radioul.
Indiscutabil, ei vor asculta o emisiune.
În nici un caz nu mai mult de o emisiune.
Sînt vizitatori care, mulțumiți c-au văzut ceva, își pot permite să se oprească doar în treacăt la următoarea piesă.
5) Vizitatorii care văd și citesc tot.
Așa ceva nu există pe lumea vizitatorilor.
Din acest punct de vedere sînt sigur că un asemenea vizitator ar stîrni suspiciuni din partea supraveghetorilor.
Imaginați-vă un vizitator care și-ar propune să parcurgă toate cele 23 de secțiuni de la ziare selecționate.
I-ar trebui vreo oră.
Vedeți un vizitator stînd o oră la un exponat fără a stîrni suspiciunea că socotește cum să-l fure?!
Chiar și a doua oară nu mi-am permis să iau la rînd fiecare matrioșca din Muzeu și să-i scot pe rînd adîncimile.
După o nouă și completă filmare a peliculei De la zvon la știre, lucru nu ușor, deoarece tocmai cînd m-am apucat eu intrase în sala unu o tipă cu vădite note de vizitator pus pe vizitat (a stat în fața dispozitivului cu jurnaliști celebri pînă mi s-a urît și mie), am coborît scările, îndreptîndu-mă entuziast spre unul dintre punctele cruciale ale unei vizite la un obiectiv:
Cumpărarea de suveniruri.
Multilaterala de la casă dispăruse. Dacă aș fi vrut, puteam să mă întorc înapoi, să mai fac un tur, pînă se epuiza tot biletul. Mi-a luat o grămadă de timp pînă am găsit (a venit între timp) un suvenir cît de cît.
Un semn de carte metalic, marcat de sigla muzeului.
Dar Evenimentul zilei?
Am găsit Evenimentul zilei!
Am dat peste Evenimentul zilei!
Da, am dat peste un număr, un singur număr, din 10 mai 1999, pentru articolul Febra întîlnirii cu Guvernul.
Descoperirea a avut loc la cîtva timp după ce m-am întors acasă.
Și-am făcut-o accesînd arhiva on-line a Muzeului, bătînd Evenimentul zilei.
Pentru așa ceva nu era nevoie să dau atîția bani pentru călătoria cu avionul București-Dusseldorf, cu trenul, Dusseldorf-Aachen, cu autobuzul Cartierul Horn – Centru și mai ales să dau 5 euro pe bilet.
Puteam accesa Arhiva și de acasă, din București, din Intrarea Nicolae Iorga nr. 1.