Într-o dimineaţă de vară pripită, am ajuns cu ghidul Romei, luat drept stea călăuzitoare, în Basilica Sfîntul Petru în lanţuri. Nimic deosebit de alte zeci, sute de biserici occidentale. Afişe care te avertizează că trebuie să ai o ţinută decentă. Inscripţii care te duc spre diferite colțuri de interes turistic. Basilica adăposteşte celebra statuie Moise a lui Michelangelo. Ghidul, pe care l-am cumpărat de la un chioșc, susținea că:
„Toţi vin în această biserică pentru a admira pe Moise, gigantesca statuie a lui Michelangelo, o operă faimoasă, reprezentînd apogeul grandorii atinse de marele autor.
Acest conducător al poporului evreu, acest drept legislator, care era obişnuit să vorbească cu Dumnezeu, stă aici (în Basilică, n.n.), aşezat, strălucind în reflexele privirii divine cu un aer de o asemenea biblică maiestuozitate că nimeni nu poate să se sustragă.”
Luînd în serios afirmaţiile ghidului, mă aşteptam să dau peste o biserică plină de cetăţeni înţepeniţi de respect în faţa marelui lider al poporului evreu.
Nici vorbă de aşa ceva.
Instituţia era aproape pustie. Într-un colţ, cîţiva inşi vorbeau la telefon. Din cînd în cînd, cîte unul făcea un pas-doi și se răsucea didactic, aruncînd o privire lungă profetului aşezat pe tron. Mi-am zis că-i vorba de nişte telefoane publice. Cei ce vorbesc la ele simt nevoia, din cînd în cînd, ca toţi cei care vorbesc la un telefon, de altfel, să se uite în jur. Gest mai mult decît normal, judecînd după faptul că respectivii ascultau ce spunea cineva în receptor. După cîteva clipe de iscodire, m-am dumirit. Nu erau italieni intraţi în biserică să dea un telefon: Erau turişti care foloseau ghidul telefon.
Pîndind un moment în care toate telefoanele erau libere, altfel spus cînd nimeni nu se uita la mine, așteptînd să-i vină rîndul (nu de alta, dar riscam să mă fac de rîs, ţinînd receptorul invers), am băgat suma reclamată în fisură şi m-am așternut pe aşteptat. Receptorul a emis mai întîi un declic. Apoi, o voce languroasă, situată între cea a unei patroane de bordel şi cea a unei speakeriţe de pe un aeroport internaţional, a început prin a-mi da bună ziua în franceză. Vă aflaţi în Basilica Sfîntul Petru în lanţuri, care adăposteşte celebra statuie Moise a lui Michelangelo. Dacă vă întoarceţi un pic, veţi da cu ochii de măreaţa capodoperă. Ținînd strîns receptorul, de parcă m-aş fi temut să nu mi-l smulgă cineva din mînă, m-am răsucit. Deşi numai un tîmpit ar fi avut nevoie de o asemenea indicaţie ca să-şi dea seama unde e statuia lui Moise într-un spaţiu de mărimea unei biserici. Indicaţiei cu întorsul i-au urmat altele, la fel de corecte şi la fel de tîmpite. Dacă mă răsuceam un pic spre dreapta, puteam sesiza culmea creatoare pe care o reprezintă, în istoria artei, cotul lui Moise. Dacă mă întoarceam spre stînga, puteam observa celălalt cot. Şi aşa mai departe. Am priceput atunci de ce se contorsionau atîta cetăţenii dinaintea mea. Dădeau ascultare vocii din receptor.
Astfel am luat cunoştinţă cu ghidul telefon, aflat pe scara dictatorială a ghidurilor între ghidul uman şi ghidul tipărit. Ghidul telefon poate fi întîlnit peste tot în lume. Are faţă de ghidul uman, avantaje şi dezavantaje. Avantajele constau în posibilitatea de a-l folosi cum te taie capul. În limita parametrilor săi tehnici, desigur. Poţi, de exemplu, să-l ţii invers, cu receptorul la ureche şi cutia de ascultat la gură. Nu poţi să-l iei cu tine, şi să-l aduci la Bucureşti. Nu ar fi o problemă cu smulsul. Problema e că nu văd cine ţi l-ar cumpăra în capitala României.
Spre deosebire de ghidul uman, ghidul telefon nu poate fi pisat cu întrebări prosteşti. Oricît de tare ai striga în receptor, el îţi spune acelaşi lucru: Ceea ce are înregistrat pe bandă.
De asemenea, are enormul dezavantaj de a fi lipsit de gen. Drept urmare, nu putem vorbi de ghid telefon de genul feminin. Se înţelege că, fie şi femeie, ghidul telefon nu-ţi dă ocazia de a-i face curte. Ca să nu mai spun că nu te poţi gîndi, văzîndu-l în carne şi oase, la posibilitatea de a petrece cu el o noapte delicioasă.
Printre numeroasele peripeţii pe care le-am avut în străinătate, una e legată de ghidul telefon. Şi a avut loc în împrejmuirea celebră numită Sacre Coeur, la Paris.
Chiar la intrarea în Basilică, în sfertul de încăpere arendat turiştilor, dau cu privirea peste un soi de telefoane în genul celor folosite, prin filmele dedicate primului război mondial, de telefonişti care vor muri peste cîteva clipe. Cele patru cutii stau sub titlul: Basilica Sacre Coeur vă vorbeşte în franceză, germană, spaniolă.
Fireşte, Basilica Sacre Coeur nu vorbeşte pe gratis. În consecinţă, potrivit altui anunţ, pentru a auzi ce spune celebra Basilică trebuie să introduci două monezi într-o deschizătură şi să apeşi pe butonul corespunzător al limbii la care te pricepi. Pun cele două monezi, una după alta, cu prudenţa cu care dai foc fitilului la capătul căruia se află trotilul. Spre plăcuta mea surpriză, nu se întîmplă nimic catastrofal. Telefonul nu sare în aer. Nici nu se apucă să-mi dea în cap cu una din părţi. O pată roşie mă previne că monedele au fost acceptate şi că, dacă duc receptorul la ureche, voi intra în contact cu Basilica. O voce blondă, uşor rotunjită, prinde a-mi spune, la ureche, povestea Basilicei. În timp ce ascult toate aceste lucruri evidente în orice ghid parizian, un grup de turişti nordici profită de celălalt receptor (rămas liber, pentru că eu nu mi-am dat seama că trebuie să le ţin pe amîndouă la urechi) şi se apucă să asculte, pe rînd şi pe banii mei, povestea locului. Deși enervat că inșii petrec pe banii mei, totuşi, spre final, găsesc răgazul să mă sperii puţin. Căci vocea, înăsprindu-se uşor, declară:
Călătorule, oricine ai fi, de unde ai veni, orice avere ai avea, să nu uiţi la ieşire că nu vei fi singur (hait!, îmi spun eu, te pomeneşti că mă aşteaptă la uşă vreun detectiv al catedralei!).
Mă liniștesc. E vorba despre Dumnezeu. Urma să mă însoțească de cum am ieșit. Nu cred că pentru a-mi plăti o cină la restaurant. La Notre Dame, deja experimentat, am înşfăcat imediat cele două receptoare şi le-am lipit de ureche atît de tare că nici aerul nu putea să le asculte. Aici, în schinmb, povestea a doi franci durează cinci minute şi ia sfîrşit cu versuri din Paul Claudel.