Volumul Monumente medievale din Bucovina îmi semnalează, venind vorba de biserica Arbore din satul Arbore (pe care din nefericire n-am văzut-o) că pîrcălabul Luca Arbore a fost decapitat din ordinul lui Ștefăniță Vodă. Despre Luca Arbore am citit în Frații Jderi: „Jupînul pîrcalab Luca Arbore chemase la poruncă schimburile de străji ale nopţii. De ani şi de ani era tihnă la Neamţu, domnia sa schimbase rînduiala moale a răposatului pîrcalab Albu. Căci ostaşul şi cetatea trebuie să fie în orice clipă gata. De la hotarul unguresc nu sînt decît puţine ceasuri de cale; într o noapte poate descăleca o oaste sub Cetate.
Colaboratorul revistei Historia, Sterian Pricope, mă roagă să-i scriu prefața la noua sa carte Istorii neconvenționale din Muscel. Din cîte înțeleg e vorba de volumul VIII dintr-o serie cu titlul Istorii neconvenționale din Muscel. Potrivit enciclopediilor, Muscel e un județ din perioada interbelică, întins pe suprafața a două județe de azi, mai precis, pe două mari părți din județele Argeș și Dîmbovița. Principalul oraș era capitala județului Cîmpulung zis și Muscel. Oricît de bogată va fi fost viața în interbelic și oricît de personalități vor fi fost muscelenii, surprinde în cazul lui Sterian Pricope trei lucruri:
„Quand la Chine sʼéveillera… / le monde tremblera” (Cînd Cina se va trezi / Lumea se va cutremura). Plecînd de la acest dicton, atribuit lui Napoleon, cunoscutul sinolog Alain Peyrefitte a scris și publicat în 1973 volumul Quand la Chine sʼéveillera. Cum ne sugerează titlul, cartea se vrea un șir de ipoteze despre ce se va întîmpla în clipa cînd China se va trezi. 23 de ani mai tîrziu, în 1966, Alain Peyrefitte va scrie și tipări volumul La Chine sʼest éveillée (China s-a trezit). Titlul n-are nevoie de prea multe lămuriri. China s-a trezit. Altfel spus, imperiul Dragonului s-a pus în mișcare. Țara cunoaște un ritm de dezvoltare amețitor
Slăbiciuni. Nae Ionescu despre slăbiciunea de fond a presei noastre: Creează emoții și nu raționamente: „Punctul de vedere al d-lui Iorga nu este aşa de nedrept, cum s-ar părea la prima impresie. Este adevărat că acţiunea presei asupra opiniei publice poate fi enormă. Mai ales la noi, unde gazetele nu furnizează argumente, ci creează atitudini afective. Vă închipuiţi ce poate realiza afirmaţia, repetată în fiecare zi...
Despre marele cronicar. Poate și pentru că am fost aseară la tv, pentru o emisiune a nu știu cîta oară inutilă, în dimineața asta, venit la Bibliotecă, m-a apucat lehamitea de a mai scrie. Ia să citesc eu ceva, de dragul de a citi! Dacă tot m-a pisat la cap Sadoveanu cu Ion Neculce, să recitesc, așadar, O samă de cuvinte. Dau de carte pe Google play. Prima pagină a Predosloviei mă aruncă în vremurile cînd Ion Neculce s-a apucat de scris Letopisețul...
Cercetătorii străini ai anilor interzişi reuşesc să depăşească un obstacol aproape insurmontabil pentru istoriografia naționalistă: mitizarea realităților. Considerînd Istoria ca pe o lecție – educativă, savanții noştri sînt înclinaţi a răzgîia întreg trecutul, evitînd să-l tragă de urechi cînd ar trebui. Nici internaționaliştii postdecembrişti nu s-au eliberat de complexul național. A fi independent de o prejudecată presupune o răceală a inteligenței iscoditoare. Contestatarii naționalismului şi-au făcut un obiectiv din demitizare.
Octombrie 1998. Helmuth Kohl a pierdut alegerile. În 1995, a apărut la Paris, sub titlul „Requiem pour la RDA” (Recviem pentru RDG”), un amplu dialog cu Lothar de Maizière, premierul Germaniei de Est înainte de unificarea din 1990. Dacă ar fi citit această carte, Helmut Kohl, el însuşi autor al unui volum de memorii, semnificativ intitulat „Am vrut unitatea Germaniei”, apărut în variantă franceză în 1997 (Jʼai voulu lʼunité de LʼAllemagne”) n-ar fi pierdut, poate, alegerile. Vorbind în numele milioanelor de nemți din fosta RDG, Lothar de Maizière avertiza asupra uriașei greşeli comise de cancelarul Kohl.
Căutînd amănunte despre stanița Veșenskaia, unde se petrece acțiunea epopeii Pe Donul liniștit, pentru a vedea dacă aparține acum Rusiei sau Ucrainei (romanul descrie disprețul cazacilor de pe Don față de ucraineni, porecliți hoholi, dar și efortul bolșevicilor de a curma acest obicei învechit), dau peste numele Veșenskaia într-un amplu articol din Scînteia, 1 septembrie 1959, intitulat „N. S. Hruşciov în vizită la scriitorul Mihail Şolohov.” Primele rînduri ne dezvăluie despre ce-i vorba:
Farmecul lui Eugen Barbu. Deși am luat O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent. Poezia română contemporană, editura Eminescu, 1975, cartea lui Barbu , într-o doară, gen, Să fie acolo, cine știe cînd voi avea nevoie de așa ceva, iată-mă citind în fiecare dimineață, cu creionul în mînă, din ea, onoare de care nu beneficiază nici o altă carte. Cum se explică? Istoria lui Barbu fascinează prin talentul de prozator al autorului.
Revoluţia culturală a avut drept instrument de lucru Cărticica lui Mao. O culegere de citate din Marele Timonier menită – se spunea – să îndrume pe chinezul revoluţionar, dar şi pe chinezul simplu în viaţa şi activitatea de fiecare zi. Cărticica are o precursoare în istoria României. Nu e o cărticică pur şi simplu, ci ditamai cărţoiul: Lozinci Regale, culegere de 300 de pagini de citate din Carol al II-lea, apărută în 1940.Chiar de pe copertă, care conţine toate ingredientele volumelor omagiale (portretul lui Carol al II-lea în ipostaza de Mare Străjer, litere desenate artistic, stema regală), aflăm că vorbele au fost culese de prof. Dan Smântănescu.