Unde trăgea Caragiale cînd venea la Sinaia, cărat de nevastă-sa, deși lui i-ar fi plăcut să stea la o bere în București? Pentru ediția din 9 septembrie 2018 a cristoiublog.ro postez următorul text, lipsit aici de fotografiile de rigoare, rezultat al cercetării mele prin Sinaia: Parcă pentru a nu dezminți pariul pus de mine pe el ca publicist de talent, Ionuț Crivăț semnează în România liberă din 4 august 2018 reportajul Un weekend cu «trenul de plăcere», prin Sinaia regilor și-a lui Caragiale. Ca autor al unor însemnări despre Sinaia lui Caragiale (Ionuț Crivăț mă citează la un moment dat), am parcurs reportajul cu mare interes.
Ca de obicei, și pentru a-mi intra în mînă, încep scrisul de pe jurnalul zilnic Diaro cu un citat puternic din publicistul Arghezi. Pentru ca imboldul să fie real, bat eu citatul la calculator. Am găsit pentru ziua de azi un fragment despre un anume Virgil Arion: „Ori noi am socotit că un război pentru parvenirea domnului Virgil Arion la banca ministerială era prea mult. Domnia sa vorbește de patriotism, de idealism, de onoare națională. Noi am răspuns: Portofoliul! Și am făcut îndrăzneala fără seamăn să refuzăm domnului Virgil Arion dreptul de-a face patriotism și idealism.
Ajuns la Găgeşti pentru un popas de două nopţi şi o zi, pun la punct, prin stilizare, eseul despre Ion Iliescu trimis de Ceauşescu la Şcoala vieţii în iulie 1971. Varianta luată la mînă e cea tipărită deja în revista Historia din ianuarie 2011. Cele opt luni care mă despart de ultima variantă a textului au jucat rolul unei depărtări de mine pînă la înstrăinare. Revăzîndu-l ca pe un text al altuia, simt nevoia să-l rescriu. Atîtea stîngăcii stilistice, atîtea momente de caznă îi descopăr! Nu e singurul caz în care un text şlefuit mai demult mă aduce la disperare prin slăbiciunile descoperite la o nouă lectură.
Din ziare. „Dar pentru întreaga omenire progresistă ziua de 5 mai mai are o semnificație: e o adevărată sărbătoare a Libertății presei. Căci ea este sărbătoarea unei prese libere nu numai grație unor prevederi constituționale teoretice, ci efectiv eliberată de sclavia față de interesele particulare ale oricăror grupuri de profitori, de paraziți sau de provocatori de războaie.” (Salut frățesc presei sovietice – presa cu adevărat liberă și democrată, Scînteia, 6 mai 1946)
Mă opresc în dialogul (înregistrat) cu Cătălin Pițu, fostul șef al Parchetelor militare, cel care a întocmit Rechizitoriul în dosarul Revoluției, în prezent pensionar, și deci liber de constrîngerile postului, asupra momentului cheie al Căderii lui Ceaușescu. Potrivit Rechizitoriului (citez documentul din aprilie 2019, cel pe care-l văd mult mai bun decît al doilea, cel din august 2022, văduvit de declarațiile din Stenograme), în dimineața lui 22 decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu, informat că muncitorii de la marile întreprinderi s-au pus în mișcare spre Sediul CC, le ordonă lui Vasile Milea și lui Tudor Postelnicu „să ia măsuri ferme de interzicere a ocupării zonei centrale a capitalei de către revoluţionari...
Printre teoriile conspiraționiste în circulație planetară despre moartea lui Kennedy se numără și cea care-l implică pe Fidel Castro. În mai multe rînduri, El Comandante en Jefe a dezmințit zvonurile. Dintre aceste momente în care Fidel Castro se pronunță despre moartea lui Kennedy găsesc de cuviință să transcriu pe cel creat de Maria Shriver, marea reporteriță de la NBC, care-l întreabă pe Fidel Castro despre relația cu Kennedy și despre teza implicării Cubei în asasinat. Dialogul e cu atît mai valoros cu cît Maria Shriver e nepoata lui Kennedy. Interviul a fost luat pentru NBC în noaptea de 24 spre 25 februarie 1988 și a fost difuzat de Havana Televizion Service în 28 februarie 1988:
La finele lui 1992, deși trecuseră doar trei ani de la ceea ce se numea Revoluția din decembrie 1989, în România se înregistra o creștere spectaculoasă a nostalgiilor după fostul regim. Fenomenului i-am dedicat eseul Dulcea nostalgie publicat în Expres Magazin din 9 decembrie 1992. Îl republic aici pentru învățăturile de atunci valabile și azi. Luni, 30 noiembrie, la emisiunea „Veniți cu noi pe programul 2”, domnul Mihai Tatulici m-a întrebat, ca din partea unui cititor, pe cine văd eu în fruntea României peste patru ani.
Pentru că am terminat The Last Kingdom și pentru că sînt interesat de vikingi, m-am gîndit să reiau serialul Vikingii, de data asta cu avantajul de a ști cît de cît ce se întîmplă din punct de vedere istoric. Nu mai țineam minte pe vremea cărui Rege de Wessex are loc atacarea Angliei de către vikingi. Și am descoperit că pe vremea lui Ecgberht, regele Wessexului, cel preocupat de moștenirea romană. Următorul la tron e Æthelwulf, fiul său. Alfred cel Mare e cel de-al cincilea fiu al lui Æthelwulf. Prin urmare, acțiunea din The Last Kingdom se petrece la cîteva decenii de la acțiunea din Vikingii.
Recitind proza lui Caragiale observ că personajele sînt la curent cu ultimele „informațiuni”, cum li se zic în bodegi știrilor. Atît în discursuri de cîrciună, cît și în intervenții la judecătorie, la ghișeu, personajele fac trimitere la întîmplări din politica internă, dar și la cele din politica externă. Personajele, gata să piardă timpul cu flecăreli de bodegă sau de cafenea, sînt funcționari. Am mai observat în scris, cred, că lumea lui Caragiale e una a funcționărimii sau a profesiilor zis liberale. S-a susținut, mai ales în proletcultism, că marele scriitor a neglijat lumea rurală, dar mai ales lumea proletară. Din cîte am băgat eu de seamă, Caragiale trece cu vederea și lumea capitalismului românesc.
Întors de la Sinaia, profit de reluarea exercițiului de stepper pentru a vedea alte două noi episoade din The Last Kindom, serialul englezesc lansat în 2015, inspirat din Istoria Angliei. Serialul respectă adevărul istoric doar cît e nevoie să nu i se reproșeze că falsifică trecutul. Cu toate acestea, așa cum s-a întîmplat și în cazul altor producții, Game of Thrones, de exemplu, încerc să descopăr în el și lecții de Istorie. Din episodul aventurii lui Uhtred la britanici, rețin contrastul dintre vorba Rege și realitatea acoperită în Anglia din vremea vikingilor. Regele Peredus din Cornwall nu trece dincolo de hotarele unui țăran mijlociu din vremea colectivizării.