Cercetătorii străini ai anilor interzişi reuşesc să depăşească un obstacol aproape insurmontabil pentru istoriografia naționalistă: mitizarea realităților. Considerînd Istoria ca pe o lecție – educativă, savanții noştri sînt înclinaţi a răzgîia întreg trecutul, evitînd să-l tragă de urechi cînd ar trebui. Nici internaționaliştii postdecembrişti nu s-au eliberat de complexul național. A fi independent de o prejudecată presupune o răceală a inteligenței iscoditoare. Contestatarii naționalismului şi-au făcut un obiectiv din demitizare. Supusă acestui imperativ, cercetarea e la fel de tendențioasă ca şi sub imperativul celuilalt, al patriotismului cu orice preţ.
Ca să nu mai spunem că radicalii democrației şi-au concentrat energia demolatoare asupra epocii romantice a românilor. Statuile la care ei rod cu penița devenită pikamer sînt: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu. Personajele naționale sărbătorite zilnic de propaganda ceaușistă. Sînt tratate cu blîndețe, dacă nu chiar cu vopseaua, figurile mai recente, de la Carol I pînă la Iuliu Maniu. Demnă de sesizat, operațiunea inversă celei din propaganda comunistă. Oamenii şi faptele de pînă la Carol I erau idilizate şcolar şi propagandistic, în schimb, întîmplările de la proclamarea României Regat suportau furia tendenţioasă.
Povara Marii Uniri de la 1918
Detaşaţi prin condiția istorică, cei de peste hotare nu suferă de nici un complex. Drept urmare, ei pot cerceta istoria noastră în deplină obiectivitate. Sub acest semn, libertatea lor de spirit e benefică faţă de cel puțin două momente din destinul național: Marea Unire de la 1918 şi Marea micşorare din 1940. Unul fast, celălalt, nefast. Marea Unire, de exemplu, e văzută şi din unghiul marilor probleme aduse României. Brusc, neamul, pînă atunci stăpînind două provincii, s-a văzut obligat la administrarea unui teritoriu mult mai larg şi, îndeosebi, la rezolvarea dificultăților ivite din noile realități etnice şi democratice. Ardealul a adus României o puternică minoritate maghiară. Basarabia ne-a pricopsit cu evrei, ucraineni şi ruşi. Bucureştiul nu era pregătit pentru problemele ridicate de prezența acestor minorități în spațiul nostru național. Discursul politic fusese pînă atunci adecvat reîntregirii. Era, aşadar, un discurs naționalist, văzînd în maghiari şi în ruşi un adversar ce trebuia biruit pentru a ajunge la Marea Unire. Trecerea de la această ipostază la cea de majoritate tolerantă cu minoritatea nu se putea face peste noapte. La fel, minoritatea maghiară, obişnuită cu statutul de majoritate, cu tratarea românilor drept ,,iobagi”, a întîmpinat mari dificultăți în noua ipostază, de minoritate obligată să aştepte drepturile de la Bucureşti. Actul de la 1 Decembrie 1918 a adus între haturile strîmte ale Regatului noi provincii: Basarabia, Bucovina, Ardealul. După Războiul din 1877, România primise o altă provincie, Dobrogea. După războiul balcanic, vine între fruntarii şi Cadrilaterul. În plan propagandistic, mărirea teritoriului național a trecut drept un moment de jubilație festivă. Din punct de vedere practic, trebuia să fie un moment de îngîndurare. Era pregătită România Mică să devină România Mare? Sufleteşte, da. În plan politico-administrativ, nu. S-ar fi impus astfel ample măsuri de ordin național, luate de întreaga clasă politică, pentru a face față, în primul rînd, problemelor economice ridicate de încadrarea noilor spații în spațiul românesc tradițional. Basarabia, de exemplu, era o provincie înapoiată a Imperiului țarist. Situația sa economică reprezenta o povară pentru țara mumă. În plus, administraţiei țariste trebuia să i se substituie administrația românească. Ocupat cu disputele interne, inclusiv cu hormonii Principelui Carol, Bucureştiul nu s-a epuizat în abordarea noii situații. Basarabia n-a beneficiat de infuzia capitalului românesc. Administrația numită de la centru era alcătuită din elemente necorespunzătoare. Fie slab profesional, fie corupte. Aşa s-a ajuns ca Basarabia să aibă starea de plîns descrisă magistral de Geo Bogza în Țări de foc, de piatră şi de pămînt! La rîndu-i, Ardealul venea cu o realitate specifică. Din toate punctele de vede re – social, politic, economic – ținutul de peste Carpați ridica Bucureștiului mari probleme de integrare. Nici în această privinţă, vechiul Regat n-a fost la înălțime. Mult timp, Ardealul a rămas o provincie aparte, definită prin superioritate economică dar, mai ales, prin dificultăți în trecerea de la Imperiul Austro-Ungar, unde era o provincie asuprită, la România, unde se bucura de egalitate. Sînt doar cîteva dintre datele ce îndreptățesc teza Marii Uniri ca moment de cumpănă pentru neamul românesc, pregătind într-un fel instabilitatea din anii interbelici.
1940 – o ţară istovită moral
Un alt moment cerînd analiză lucidă, scutită de sentimentalism, e anul 1940, cînd România Mare devine România Mică. Succesivele pierderi teritoriale – Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul și Ardealul – sînt puse, în mitologia națională, exclusiv pe seama conjuncturii internaționale. România e bocită ca o victimă a intereselor mai mult sau mai puțin afişate ale Marilor Puteri. Se invocă astfel, printre altele, evident, interesele acestora de a nu supăra un timp Germania. Avînd ca rezultat practic abandonarea României, deşi alianţele tradiționale cu Franţa şi Anglia trebuiau să funcționeze. Din acelaşi unghi exclusiv internaționalist, cele două dictate ale anului 1940, cel de la Moscova şi cel de la Viena, sînt considerate ca fatale, momente în care clasa politică de la Bucureşti avea de ales între ciopîrțirea teritorială şi ştergerea României de pe hartă. Indiscutabil, conjunctura europeană defavorabilă explică uşurinţa cu care trupele române s-au retras din Basarabia, din Bucovina şi din Ardeal, fără să tragă un foc. E o greşeală însă a pune tragedia exclusiv pe seama conjuncturii internaționale. Sau, mai precis, nu atît o greşeală, cît mai ales, o tentativă de derobare a românilor de la propria responsabilitate. Amîndouă dictatele, dar mai ales cel de la Moscova, puteau fi respinse dacă România ar fi fost pregătită pentru asta. Țara însă n-avea forța de a opune rezistenţă. Nu numai din cauza slabei pregătiri militare, dar şi din cauza epuizării politice şi morale după cei 10 ani de dezastru numit Carol al II-lea. Sistemul politic era distrus prin manevrele regale cu tendinţă. Din partidele tradiționale fuseseră promovate în guvern, în Consiliul de Coroană, personalități inteligente, bine pregătite profesional, dar suferind de grave slăbiciuni de caracter. Pentru a sta dîrză şi demnă în fața pericolului, România avea nevoie de oameni integri. Cei aleşi de Carol al II-lea erau în stare de orice compromis pentru a ajunge şi a rămîne la putere. Cum să decidă ele rezistenţa, cîtă vreme aceasta le risca şefia? Ţara era, de asemenea, istovită moral. Corupția devenise un bun public. Camarila îşi spunea cuvîntul în treburile statului. O astfel de situație n-avea cum să ducă la respingerea dictatului sovietic. Era nevoie pentru asta de politicieni care să pună interesul național înaintea intereselor de moment, meschine. Astfel de exemplare nu se mai găseau în spațiul public dominat de ambițioşi ai puterii şi de hămesiți ai arginților. Tragedia din 1940 îşi are cauza de fond în realitățile interne. Explicarea prin conjunctură e un mijloc de a ne iluziona. Dar, mai ales, de a amîna la infinit necesarul proces de descoperire a propriilor responsabilități în nenorocirile trecutului național.
Adevărul despre instaurarea comunismului
Perspectiva exclusiv internaționalistă îşi spune cuvîntul şi în judecarea anilor 1944-1947. Ascensiunea comunismului e văzută astfel ca avîndu-şi singura rădăcină în prezența Armatei Roşii. Indiscutabil, respectiva acțiune a influenţat orînduirea politică. Nu prin impunerea comuniştilor la putere, cum s-a scris pînă la monotonie exasperantă, ci prin compromiterea stîngii în ochii populației. Dacă punem Armata Roşie între paranteze, vom descoperi o fatală ascensiune a comunismului în România imediat postbelică. Războiul aducea cu sine noi probleme de bază ale țării. Ca şi după primul, se simțea nevoia unor schimbări în clasa politică, de mult încremenită în rutină. Ca să nu mai spunem că se impunea de urgență reconstrucția sistemului politic, practic distrus de maşinațiile antiparlamentariste ale lui Carol al II-lea, de paranteza pusă de dictatura lui Antonescu. Privind cu luciditate anii 1944-1947, descoperi imediat diferenţa dintre vitalitatea comuniştilor şi a stîngii, în general, şi anemia țărăniştilor şi liberalilor, a dreptei în general. Comuniştii stăpîneau strada. Politicienii partidelor istorice se complăceau în viața de cluburi, se cramponau de chichițe democratice, în timp ce specula, îmbogăţirea de război, făceau ravagii.
Sînt două exemple de slăbiciuni ale unei istoriografii încercate încă de complexul național. O eliberare de acest complex ne-ar da șansa unei analize lucide a propriilor slăbiciuni. Și, prin asta, de a ne corecta.