„Quand la Chine sʼéveillera… / le monde tremblera” (Cînd Cina se va trezi / Lumea se va cutremura). Plecînd de la acest dicton, atribuit lui Napoleon, cunoscutul sinolog Alain Peyrefitte a scris și publicat în 1973 volumul Quand la Chine sʼéveillera. Cum ne sugerează titlul, cartea se vrea un șir de ipoteze despre ce se va întîmpla în clipa cînd China se va trezi. 23 de ani mai tîrziu, în 1966, Alain Peyrefitte va scrie și tipări volumul La Chine sʼest éveillée (China s-a trezit). Titlul n-are nevoie de prea multe lămuriri. China s-a trezit. Altfel spus, imperiul Dragonului s-a pus în mișcare. Țara cunoaște un ritm de dezvoltare amețitor.
Excavatorul halucinant
De acest lucru m-am convins eu însumi de-a lungul călătoriei în China, în noiembrie 1996. Într-o noapte, pe una din străzile celebre ale Shanghaiului, Nanjing, am asistat la un spectacol fascinant. Nu, nu erau chinezi făcînd gimnastică respiratorie, în mișcări bizare, de dans tematic, nici concertul unei fanfare a armatei autohtone. Astfel de spectacole mi se oferiseră la Pekin, în Piața Tien An Men, într-o dimineață, și la Xian, unde ora prînzului m-a plonjat în plină manifestare cultural-politică a armatei. Acum, priveam, în deplină copleșire a personalității, la un excavator încărcînd într-un camion dealul de moloz care fusese, în urmă cu doar cîteva minute, un lanț de prăvălii. Pe locul gol urma să se ridice un zgîrie-nori. Acel banal excavator, cîntat în anii noștri staliniști și în anii chinezești ai lui Mao, de cultura proletcultistă, se mișca atît de rapid încît, reprodus pe micul ecran, lăsa impresia unei accelerări în studio a imaginii. M-am rupt cu greu de la acest incredibil spectacol și-am luat-o către faleza Shanghaiului, purtînd numele celebru de Bund.
La întoarcere, peste vreun sfert de oră, locul devenise deja teren viran. Judecînd după rapiditatea preparativelor, mai mult ca sigur, dacă aș fi revenit dimineața, aș fi dat peste un prim etaj ridicat deja. Această incredibilă viteză a dărîmării vechiului pipernicit, insalubru, și a înălțării noilor construcții, moderne, amintind de îndrăzneala zgîrie-norilor din New York și Tokio, e o realitate izbitoare a Shanghaiului din ultimii ani. Datele, deși exacte, luate din documente oficiale, întrec orice imaginație. În ultimii trei ani s-au construit în Shanghai 250 de clădiri cu peste 10 etaje. Zona liberă Pudong, de peste fluviul Huangpu, se înfățișează ochiului, de pe faleză, ca un New York văzut de pe Statuia Libertății. Cu singura deosebire că la Pudong clădirile n-au monotonia piscurilor de beton din capitala americană. Luminate feeric, ele trimit, prin fantezie, mai degrabă la Las Vegas decît la New York. Hoteluri, bănci, societăți comerciale sunt găzduite de clădiri cu zeci de etaje, multe dintre ele costînd, în parte socotite, un miliard de dolari. Peste toate se înalță Turnul Televiziunii, botezat, verbal și în scris, de Deng Ziaoping, „Perla luminoasă a Orientului”. O rachetă de beton și sticlă, țîșnind spre cer pînă la 468 de metri, cel mai înalt turn din Asia, și al treilea din lume, fascinînd, noaptea, prin cele două sfere gigantice din sticlă fosforescentă în lumină roșie. Pînă la înălțimea de 339 de metri te suie, contra unei sume de 10 dolari, cu o viteză de 7 metri pe secundă, un ascensor de modernitatea secolului XXI. În iuțeala urcării, ai timp să remarci, totuși, afișajul electronic. Nu numai al etajelor pe lîngă care treci, dar și al orei, precum și al comenzilor făcute de alții. Telefonul din perete, la care vorbește însoțitoarea, cu siluetă și uniformă de top-model, ține de ultimul răcnet al designului: învelișul translucid lasă să se vadă, în chip artistic, intestinele aparatului. Sus, la ultimul nivel, însoțitorul chinez ne vorbește despre grandioasele proiecte realizate, precum și de cele în curs de finisare. Căsuțele și prăvăliile din jur urmează să fie rase de pe fața pămîntului. Le vor lua locul alte și alte construcții, dintre care una de 88 de etaje. Se lucrează de zor la elaborarea unui proiect în colaborare cu japonezii: cel mai mare centru comercial din Asia, gîndit a primii 300.000 de vizitatori pe zi în timpul săptămînii, și 500.000, în week-end.
Zona liberă Pudong e despărțită de orașul vecin prin fluviul Huangpu. Legătura dintre cele două părți ale metrolei s-a făcut într-un ritm de peliculă science-fiction. Podul Yanpu a fost terminat într-un an și opt luni. Cel de-al doilea, Nanpu (unul dintre cele mai îndrăznețe din lume), într-un an și cinci luni. Pentru repararea celor cîțiva kilometri dintre Sinaia și Comarnic, românilor le-au trebuit vreo doi ani. Un reportaj dedicat Shanghaiului de „Le Figaro” din 5 septembrie 1996, publicat sub titlul sugestiv „Nebunia grandiosului”, ne dezvăluie ambiții nemăsurate. Celor două poduri suspendate li se vor adăuga, pe lîngă metrou, două căi ferate de transport rapid, opt tuneluri pentru automobile, două tuneluri subterane pentru pietoni, cu scări rulante. Se amenajează, de asemenea, un aeroport internațional, altul decît al Shanghaiului tradițional. Capacitatea noii aerogări: 20 de milioane de călători pe an. Mașinăria grandorii s-a pus în mișcare în 1990, cînd Deng Xiaoping a dat semnalul saltului la un nou Shanghai: orașul-far al noului imperiu chinezesc.
Comunismul pragmatic
Spre finele călătoriei, însoțitorul chinez a ținut să se intereseze de imaginea țării sale în România. Întrebarea nu venea din partea unui politician chinez obsedat de prestigiul Chinei peste hotare. O țară cu un asemenea puls al dezvoltării, curtată de toate marile trusturi internaționale ca spațiu deschis investițiilor grandioase, adunînd în hotarele sale 1.300.000.000 de locuitori, nu-și face griji în ce privește imaginea sa pe Planetă. Simpaticul interlocutor se interesa în calitatea sa de om de afaceri. Deși firmă de stat, China International Travel Service, organizatoarea vizitei noastre, funcționează, ca toate întreprinderile chineze, pe temeiurile economiei de piață. În activitatea de bază a CITS, eficiența, vitală în condițiile concurenței, înseamnă atragerea a cît mai mulți turiști străini. Românii, excepție făcînd micii comercianți, nu se înghesuie să meargă în China. Întrebarea interlocutorului era tipic asiatică. O întrebare, așadar, cu o dublă înfățișare: una de fațadă și una reală. Drept urmare, ea trebuia tălmăcită cam așa: Ce-i face pe români să nu vină în China ca turiști? Dibuind acest stil ocolitor, am retezat avîntul unui membru al grupului nostru de jurnaliști de a se lansa într-un discurs despre măreția tezaurului cultural al Chinei, discurs demn mai degrabă de o recepție dată la Palatul Cotroceni în cinstea unei delegații de la Beijing, decît de un biet prînz luat la un restaurant, și i-am spus interlocutorului direct, bărbătește: China continuă să fie percepută de români drept o țară comunistă! Pentru noi însă, țară comunistă înseamnă străzi prost luminate, frig la hoteluri, servicii alandala, mîncăruri proaste, într-un cuvînt condiții mizere pentru turiști. Or, din cîte am putut remarca pe parcursul zilei, o asemenea imagine e complet falsă. China oferă străinilor condiții de ședere și de voiaj în dese cazuri mult mai bune decît cele din țările occidentale. Aici m-am oprit. Aș fi putut continua aducînd drept argument numeroase lucruri. Ca, de exemplu, faptul că la hotelul din Shanghai, unde am fost cazați cîteva zile, toaleta de la parter beneficia de un cetățean care, în clipa cînd te îndreptai spre lavoar, îți deschidea robinetul, ca nu cumva deștele tale să pîngărească metalul și, după ce te spălai pe mîini, îți întindea, ca să te ștergi, un prosop. Pe care-l ținea cu penseta.
Excepționalele condiții asigurate turiștilor străini stau sub semnul ambiției de a scoate de la aceștia cît mai mulți bani. Ambiție ce se înscrie într-o politică mult mai largă după de China după 1978, definită de Deng Xiaoping, în stilul chinezesc, printr-un aforism: N-are importanță culoarea pisicii. Important e ca pisica să prindă șoareci! Învățătura exprimă cum nu se poate mai bine specificul regimului din China: pragmatismul. Da, țara e condusă de partidul comunist. Asta nu înseamnă însă că bulevardele Beijingului sau ale Shanghaiului sunt pline de panouri cu muncitori surprinși în entuziasmul de a da cu ciocanul. Dimpotrivă, peste tot, pe margini, pe fațadele clădirilor construite în ultimii ani, întîlnești reclame occidentale, multe mai pline de fantezie, mai îndrăznețe decît cele surprinse într-o țară din Vest. Da, China e o țară condusă de partidul comunist. Fondatorul partidului, Mao, n-a fost ținta unei negări violente în genul celei la care a fost supus, după moartea sa, Stalin. Piața Tien An Men e dominată de portretul „Marelui timonier”. Într-o latură se află Mausoleul lui Mao, pe care l-am vizitat într-o dimineață, punînd o paranteză incursiunii culturale. Absența unei denunțări a celui ce a pus la cale cumplita „revoluție culturală” nu înseamnă însă că țara stă sub semnul lui Mao. Nu departe de portretul său uriaș, sclipește din toate luminile sale un Mc Donaldʼs. După ce ai trecut de sicriul cu corpul îmbălsămat al Conducătorului, nimerești într-o junglă de magazine care-ți oferă, contra cost, firește, mărunțișuri, exploatînd curiozitatea turistului străin față de grandiosul revoluționar: brichete cu Mao, ceasuri cu Mao, lingurițe, cești, pe tema revoluției culturale. Tot contra cost, primești un tichet din care rezultă că în ziua respectivă l-ai văzut pe Mao. În pragmatismul lor, chinezii nu se dau în lături să scoată bani din cadavrul unui idol național!
Pragmatismul explică și infernalul ritm economic al țării. Specialiștii ar defini politic China drept dictatură de dezvoltare. E vorba de aplicarea economiei de piață într-un context politic totalitar. Formula a dat roade excelent în Chile a lui Pinochet. A fost utilizată, chiar dacă nițel îndulcită, și în Coreea de Sud. De regulă, dictaturile de dezvoltare sînt dictaturi militare. Echipa ajunsă la putere pune între paranteze libertățile democratice. Grevele sunt interzise. Dacă nu prin lege, atunci prin practica vieții de fiecare zi. Presa, deși teoretic independentă, adoptă, ca să-i zic așa, o atitudine constructivă. În aceste condiții, opintirii pe care o presupune dezvoltarea i se oferă un spațiu imens de desfășurare. N-o blochează sau n-o sleiește, ca în multe democrații, grevele, demonstrațiile, cîrtelile presei. Ordinul nu se discută; se execută! Și dacă e ordin, de exemplu, să fie evacuate, în jumătate de an, ca la Shanghai, 100.000 de persoane, pentru ca buldozerul să dărîme căsuțele și prăvăliile, lăsînd terenul viran la îndemîna viitoarelor zgîrie-nori, respectivele persoane au fost luate pe sus și duse într-alte cartiere fără tulburări sociale. Dictatura de dezvoltare și-a spus cuvîntul. Chiar dacă în China nu e o dictatură militară, ci una a partidului comunist.
Acest partid încearcă o experiență unică în istorie. Pentru a smulge Rusia din veacul al XVIII-lea și a o proiecta în veacul al XX-lea, Stalin a apelat la dictatura comunistă. De la knut pînă la țeava puștii mitraliere, regimul a îndreptat asupra mujicului rus un întreg arsenal menit a-l mîna să se istovească în mari construcții: canale, combinate siderurgice, hidrocentrale, străzi și șosele. Efortul a fost însă disproporționat față de rezultatele practice. Deși energiile naționale au fost epuizate pînă la limită, totuși Rusia n-a ajuns din urmă SUA. Partidul comunist și-a rupt dinții în spațiul economic. El a practicat economia centralizată, scoasă de sub stindardul concurenței. Partidul Comunist Chinez ține să nu repete această greșeală. El a decis să promoveze un comunism de o formulă aparte: comunismul cu față capitalistă. Astfel, în timp ce, din punct de vedere politic, China e condusă dictatorial, spațiul economic e lăsat la discreția legilor economiei de piață.
Prima trezire a Chinei
Prin zonele libere, mai ales, China poate rivaliza cu orice țară supermodernizată. Așadar, după Peyrefitte, China s-a deșteptat. Și dacă dictonul napoleonian conține o miime de adevăr, e de așteptat ca lumea să se cutremure. Iată însă că acest lucru nu se întîmplă. Lumea, adică Planeta, își vede mai departe de treburi. E drept, din cînd în cînd mai azvîrle cîte o privire spre țara ale cărei hotare țin, ca într-un pîntece geografic, stînd să plesnească, peste un miliard de suflete. Acolo, în Răsăritul depărtat, zgîrie-norii cresc într-o zi cît altele într-un an. Podurile se aruncă peste fluvii cu iuțeala unor punți atîrnate peste pîrîiașe. Și cu toate acestea nimeni nu se neliniștește pînă la tremuratul de frică. Se înșală Alain Peyrefitte afirmînd că imperiul s-a deșteptat din amorțire? E dictonul napoleonian doar o metaforă, pe care noi, opaci la poezie, o luăm drept o învățătură? Răspunsul trebuie căutat în sensurile profunde ale formulei s-a trezit. Într-adevăr, China s-a trezit. Prin aceasta trebuie să înțelegem nu atît febra modernizării, nu atît adaptarea socialismului la legile economiei de piață, dînd naștere, cum spun unii, unui caprovarzism poreclit capitalism cu față umană, cît mai ales conștiința măreției sale. Din acest punct de vedere, titlul cărții lui Alain Peyrefitte e nițel șui. Da, într-adevăr China s-a trezit. Dar nu în ultimii ani, cînd sub conducerea genialului Deng, a prins o amețitoare viteză a dezvoltării. Trezirea Chinei a avut loc în toamna lui 1961, cînd divorțul de URSS, îndelung pregătit în culise a devenit oficial. În volumul Ultimul imperiu. Secolul XXI va fi american?, Paul-Marie de La Gorce identifică ruptura dintre China și URSS ca debutul lungului și complicatului proces istoric de prăbușire a comunismului:
„Care era semnul distinctiv al aventurii comuniste începute în 1917 și care s-a dezvoltat pînă la a arunca un sfert de omenire în același lagăr, prelungit, prin partidele sau organizațiile revoluționare, în cea mai mare parte a statelor capitaliste? Era unitatea lagărului. Ea pretinde a antrena lumea întreagă, peste frontiere, într-o aceeași aventură, inspirată de aceeași doctrină, urmărind același scop, însuflețită de același vis, supusă aceleiași discipline, practicînd aceeași strategie, supunîndu-se acelorași șefi sau aceluiași șef, care a fost mult timp Stalin. Fără această unitate, întreprinderea comunistă își pierdea specificitatea. Ceea ce avea să se întîmple cînd China și URSS se ridică una împotriva celeilalte, pentru ca, la puțin timp, să se excomunice reciproc”.
Ce-l îndeamnă pe autor să creadă că divorțul dintre China și URSS a fost începutul sfîrșitului pentru comunism? Faptul că această ruptură denunța eșecul practic al utopiei comuniste, utopie ce avea, printre fundamente, nu numai frățietatea cetățenilor unei țări, dar și frățietatea universală. Potrivit lui Paul-Marie de La Gorce, comunismul s-a vrut, la nivel planetar, dispariția certurilor și războaielor dintre națiuni pentru supremație, corespondent în plan mondial al lichidării lui homo homini lupus. Subiectul cărții nu-l constituie însă China. Divorțul sino-sovietic e plasat în contextul unei riguroase analize a procesului de prăbușire a comunismului, care a lăsat locul gol pentru hegemonia planetară a Americii, numită de Paul-Marie de La Gorce, Ultimul imperiu” din Istoria Universală. Dacă ar fi stăruit asupra despărțirii, autorul s-ar fi văzut obligat să evidențieze drept cauză principală trezirea Beijingului. E deja un adevăr placid al istoriei contemporane faptul că divorțul dintre China și URSS și-a avut punctul de plecare în tresărirea de orgoliu a imperiului simbolizat de Dragon. Pînă la ora rupturii, China s-a supus Rusiei. Contrar teoriilor, comunismul n-a fost, în practică, o nouă religie universală. A fost o formă de hegemonie a unei țări asupra altor țări ale lumii. Hegemonie îmbrățișînd diferite forme: de la colonizarea sălbatică a statelor europene pînă la subordonarea unor uriașe imperii precum China. Cearta dintre Pekin și Moscova s-a iscat în dintr-un conflict de interese: trezit la conștiința de mare putere, beneficiar al unei istorii multimilenare, Imperiul chinez a cerut Imperiului sovietic să-i fie egal. Moscova nici n-a vrut să audă de așa ceva. Confruntarea orgoliilor naționale și-a găsit transfigurarea mascată în disputa ideologică. Beijingul a lansat teza căilor diferite de construire a socialismului. Moscova i-a răspuns că există o singură formulă: cea a URSS. Nu de dragul căilor s-au ciondănit cele două superputeri comuniste, ci sub imboldul orgoliului național. Proclamînd dreptul fiecărei țări de a-și alege singură calea de trecere de la capitalism la socialism, China și-a cerut dreptul de a nu mai sta în umbra unei puteri hegemonice. Aceasta deoarece ea se trezise.
Orgoliul imperial
De la schisma sino-sovietică au trecut aproape patru decenii. China s-a trezit prin raportare la Rusia. Prăbușirea URSS a făcut superfluă bătălia Pekinului împotriva pretențiilor de hegemonie ale Moscovei. Acum, China pare a se trezi din nou. Nu în sensul preconizat de Alain Peyrefitte – cel de modernizare, de dezvoltare uluitoare – ci în cel propus de Paul-Marie de La Gorce: iritarea față de ifosele unei alte puteri: SUA. În 1996, China a cunoscut un best-seller. Poartă titlul Cînd China spune nu. Deși criticată oficial, cartea s-a bucurat, în China, de o audiență uriașă. Ținta ei? Denunțarea hegemoniei americane. O bătălie împinsă pînă acolo încît autorii consideră societatea chineză superioară celei americane. Chiar în prefața cărții, semnatarii susțin că un copil chinez e superior unuia american prin faptul că, spre deosebire de micul cetățean al SUA, el, prichindelul chinez, își poate permite să fure mere.
Sub același semn, al trezirii orgoliului național, stă și tulburătoarea dezvoltare economică a Chinei. Procesul nu pare a fi animat de grija ca poporul să trăiască mai bine. La temelia lui stă orgoliul conducătorilor de la Beijing de a se făli în fața Planetei. De-a lungul călătoriei la Shanghai am auzit, repetată de zeci de ori, afirmația vanitoasă: iată cel mai înalt turn din Asia! În prezent se construiește unul care va fi cel mai înalt din lume! Dacă uriașul ritm de dezvoltare n-ar viza altceva decît orgoliul imperial chinez, atunci, mai mult ca sigur, ar trebui ca întreaga suprafață a Chinei să facă obiectul unei modernizări egale. Între unele locuri din China – Pekin, Shanghai, Canton – și restul țării se întinde însă o prăpastie. Dacă dezvoltarea n-ar fi avut drept fundament nevoia de a avea cu ce se mîndri, China ar fi preferat modernizării spectaculoase a doar cîtorva zone o dezvoltare mai puțin strălucitoare a întregii țări.
Tresărirea antiamericană
China s-a trezit întîia oară împotriva hegemoniei URSS. Acum s-a trezit a doua oară. Împotriva hegemoniei SUA. Urmare a primei treziri a Chinei, URSS și-a pierdut locul de hegemon al spațiului comunist. Va determina cea de a doua trezire a Chinei pierderea de către America a rolului de stăpîn pe moșia planetară? Această întrebare și-o pun deja liderii americani. De aceea, vizita lui Bill Clinton în China poate fi considerată semnificativă. Mulți istorici s-au întrebat de ce a fost nevoie de doi ani de agresivă expansiune sovietică (1945-1947) pentru ca, în fine, președintele american Truman să pună piciorul în prag prin decizia din martie 1947 de a acorda sprijin financiar și militar Greciei și Turciei în lupta împotriva comunismului. Efortul de iscodire a trecutului a dus la numeroase răspunsuri. Unii au invocat naivitatea americană de a crede că, după război, Stalin nu-și va lua nasul la purtare, deoarece va avea nevoie, pentru refacerea economică a URSS, de ajutorul economic occidental. Evident, lui Stalin puțin îi păsa dacă mai mureau (de astă dată de foame) încă vreo cîteva milioane de ruși, după ce zeci de milioane se prăpădiseră sub teroarea dictatorială, fie în războiul cu Germania. De aici unii, inclusiv Molotov, în Memoriile sale, au tras concluzia că slăbiciunea liderilor occidentali, a președintelui american a constat în faptul de a nu ști ce gîndesc bolșevicii despre propriul popor. Alții au pus cei doi ani de nepăsare față de expansiunea imperiului sovietic pe seama tîrgului de la Ialta. Președintele Truman – spun ei – știa că, peste tot unde ajunseseră cu bocancul soldățesc, rușii transformaseră țările în colonii. Cum însă la Ialta se încheiase un tîrg, americanii, deși posesori ai bombei atomice, n-au mișcat un deget în apărarea popoarelor oprimate. Au ținut să-și respecte cuvîntul dat! Astfel de explicații nu iau în calcul un adevăr: inerția opiniei publice de peste Ocean. Ani întregi, pe parcursul războiului împotriva Axei, opinia publică din SUA a fost convinsă că URSS e o mare prietenă a Americii. Această credință s-a păstrat mult timp, în virtutea inerției, după încheierea conflagrației. Un președinte american nu putea să nu țină cont de starea de spirit a opiniei publice. Drept urmare, deși vedea că Stalin e pus pe extinderea agresivă, Truman a fost obligat să aștepte pînă cînd, încetul cu încetul, opinia publică americană s-a încredințat că URSS nu mai era prietena, ci adversara SUA. Și atunci a pus piciorul în prag.
Acest rol covîrșitor al opiniei publice în politica externă americană explică situația deloc simplă în care s-a aflat Bill Clinton pe parcursul vizitei în China. Într-un amplu articol dedicat vizite, „Cît de rea e China?”, săptămînalul „Time” realiza o excepțională radiografie a acestei situații. Între starea de spirit a americanilor și vizita lui Bill Clinton se întinde o prăpastie. Americanii sunt convinși că președintele lor comite o enormă eroare mergînd într-o țară în care drepturile omului sunt încălcate, în care avoturile sunt nu numai permise, dar și obligatorii, în care Dalai Lama e prigonit. O asemenea țară – cred americanii – trebuie scuipată și nu vizitată. De ce cred americanii că Bill Clinton a luat-o razna hotărînd o vizită în China comunistă? Nu atît pentru că ei s-ar omorî după respectarea drepturilor omului într-o altă țară a lumii, pentru ca Tibetul să ajungă independent, pentru ca femeile din China să nu fie obligate să aborteze, cît pentru că împărtășesc teza potrivit căreia Chinei i se poate dicta în materie de politică internă. Și dacă refuză, cu atît mai rău pentru ea, spun americanii. China va sfîrși prin a se înclina în fața exigențelor SUA. Nu e America unica superputere de pe Glob, cel mai mare imperiu din istoria omenirii? Cum să accepte Bill Clinton să viziteze China fără ca aceasta să nu asculte de ceea ce-i ordonă America?!
Ghicim ușor, în această atitudine, un sentiment inoculat americanilor în ultimii opt ani după sfărîmarea URSS: aroganța de a fi cetățeni ai unicei superputeri, ai imperiului care își poate permite să pună la punct orice altă țară de pe suprafața Planetei. Oamenii lucizi din SUA știu însă că lucrurile stau altfel. Parcurgînd cartea lui Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard (Marea tablă de șah), rămîi surprins de aroganța americană. Studiul celebrului analist are drept fundament ipostaza Americii de unică superputere, de cel mai mare imperiu din istoria omenirii. Celelalte puteri ale lumii, mai mari sau mai mici, sunt tratate cu dispreț: de la Rusia, considerată ca slăbănoagă, pînă la Germania, fixată drept cumințită după două eșecuri în acest secol. Față de o singură țară de pe Glob aroganța lui Brzezinski se moaie pînă la a deveni ușoară teamă: China. Lucidul analist american crede că la orizont se ridică amenințătoare, după prăbușirea URSS, umbra unui alt mare imperiu. Un imperiu care-și are capitala la Beijing. În consecință, Brzezinski e de părere că America nu-și poate permite orice față de China. Că Statele Unite ale Americii trebuie să ajungă neapărat la un dialog cu această putere care crește de la o zi la alta, animată nu numai de o dinamică economică și demografică ieșită din comun, car și de un naționalism cu mult mai mare decît cel al Rusiei. La această concluzie va fi ajuns și Bill Clinton. De aceea, el a decis să viziteze China, chiar dacă liderii acestei puteri n-au acceptat, în materie de politică internă, nici una din exigențele americane. Opinia publică din SUA n-a ajuns însă la această luciditate. Americanii sunt convinși în continuare că SUA își pot permite să trateze China așa cum au tratat, ca să dau un exemplu, Serbia. De aici situația dificilă în care s-a aflat Bill Clinton. Situația dificilă a unui om mult mai lucid decît propriul popor în ceea ce privește realitatea de pe Planetă.
Prima mare înfrîngere a aroganței americane, turneul lui Bill Clinton în China, a fost o uriașă victorie a realismului politic. Președintele american și-a dat seama că, în fine, China s-a trezit! Și că există riscul ca lumea să se cutremure.