„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cînd îl judecăm pe Iulius Cezar nu ne întrebăm de ce nu respecta drepturile omului

Despre marele cronicar. Poate și pentru că am fost aseară la tv, pentru o emisiune a nu știu cîta oară inutilă, în dimineața asta, venit la Bibliotecă, m-a apucat lehamitea de a mai scrie. Ia să citesc eu ceva, de dragul de a citi! Dacă tot m-a pisat la cap Sadoveanu cu Ion Neculce, să recitesc, așadar, O samă de cuvinte. Dau de carte pe Google play. Prima pagină a Predosloviei mă aruncă în vremurile cînd Ion Neculce s-a apucat de scris Letopisețul, apelînd, cum el însuși zice, și la ceea ce a trăit direct. Cum or fi fost vremurile lui Neculce? Ce l-a apucat să scrie, cînd se putea ține de chefuri cu femei? Întotdeauna m-a emoționat imaginea oamenilor vechi care, în așteptarea unei năvăliri de tătari, cu urechea ațintită în afară, puneau pe hîrtie niște cîrlige poreclite litere. Cel de azi scrie în vederea publicării. În vederea a ce scria Neculce? Dacă tot sînt pe Internet, socotesc c-ar trebui să caut și cărți de Istorie a României, neapărat de Istorie a României: Publicistica lui Sadoveanu mi-a atras atenția că stau prost cu Istoria noastră. Nu găsesc nimic de Istoria României, în varianta Kindle. Probabil că nu se cumpără. Dau în schimb peste două traduceri de Istorie a lumii. Le cumpăr cît ai clipi, deși nu prea știu cum și cînd o să le citesc.

*

Ansamblul Armatei Roșii la București. Pentru cartea dedicată relațiilor româno-sovietice după 23 august 1944, am continuat să strîng, după învățătura hîrciogului, noi articole despre Ziua Prieteniei româno-sovietice. Unui jurnalist, venit pentru o ofertă tv, îi evoc marea mea întrebare despre România dintre 1944-1947: Din cultivarea URSS cît ținea de interesul național și cît ținea de oportunism.

La București vine Ansamblul de cîntece și dansuri al Armatei Roșii. Graiul nou, ziarul Trupelor sovietice de ocupație, tipărește o trecere în revistă a comentariilor din presă. Toate mai mult decît elogioase. Cum o fi fost să lauzi sub semnătură Ansamblul Alexandrov al Armatei Roșii cînd, pînă nu demult, cu nici doi ani în urmă, îi prezentai pe ruși ca pe niște sălbatici abia coborîți din copac, dacă nu chiar stînd mai departe acolo, pe creangă?!

*

Din Moldova. De la Carrefour, trecînd jenat pe lîngă raftul special cu noua apariție editorială Suge-o, Andrei! continuarea lui Suge-o, Ramona! întrebîndu-mă de cînd dracu supermarketurile fac reclamă la cărți deocheate, ajung la Departamentul cu cărți decente. Cumpăr de aici Duduia. Scrisori din exil, culegere de epistole trimise de Elena Lupescu, din exil, amicei sale din tinerețe, Tantzi Cosăchescu. Iau cartea și din eternul motiv că nu se știe cînd voi avea nevoie de ea. Diana Mandache, autoarea culegerii, e prezentată drept un istoric al Casei regale. Tot de la Carrefour cumpăr Wilhelm de Kotzebue Din Moldova. Tablouri și schițe din 1850, scoasă de Corint. Dacă nu mă înșel, memoriile acestui străin sînt invocate în multe pagini de Sadoveanu – publicistul.

*

Anticomunistul Groza? Volumul lui Petru Groza Reconstrucția României. Discursuri politice, conferințe și interviuri 1944-1946, apărut la editura Viața Literară în 1946, m-a tras pe sfoară. Dă drept dată a alocuțiunii Impresii din URSS, 24 septembrie 1944, dată imposibilă atît pentru că ARLUS nu se constituise încă la noi, cît și pentru că Groza fusese la Moscova abia în septembrie 1945. Vizita în URSS în plină Grevă Regală a fost crucială pentru Petru Groza, care i- a plăcut lui Stalin. Chiar Groza mărturisește în Discursul de la ARLUS că i-a zis lui Stalin un banc, la care Marele Învățător al Popoarelor a rîs, cică. Pentru amănunte despre vizită caut pe rafturile cu opere despre comunism o carte despre Groza, de care-mi amintesc brusc la întoarcerea de la BAR. O găsesc. Se intitulează Petru Groza, ultimul burghez. O biografie. A fost scoasă la editura Compania și e semnată de Dorin Liviu Bîftoi. O iau de la capitolul despre perioada 1945-1952. Nu e rău scrisă. Numai că suferă de maladia tuturor studiilor despre personajele îndrăgite de autor. Cercetătorul vrea neapărat să-l scoată pe Groza dizident față de Comuniști. Ca și în cazul Patriarhului Nicodim, în atmosfera de rescriere a Istoriei pentru a scărpina pe burtă prezentul anticomunist, Petru Groza e prezentat personaj pozitiv prin raportare la Comuniști. El ar fi vrut, săracul! să facă bine, dar nu l-au lăsat comuniștii! Mă confrunt a nu știu cîta oară cu refuzul de a cerceta oamenii și evenimentele în contextul în care s-au aflat. Contextul anilor 1944-1947 e cît se poate de clar în tragismul său:

România e o țară înfrîntă în cel de-al doilea Război mondial. Soarta ei depinde de Cuceritorul rus. Că era Groza, că era altcineva, România n-avea cu să parcurgă un alt destin decît cel strîns legat de URSS. Groza, Dej, Pătrășcanu, Pauker sînt umbre pe pînza vremii. Ei, ca și Regele, pot cel mult îndulci anumite măsuri, pot salva persoane, pot amîna drame, dar nu pot răsturna ceea ce impusese Istoria: România era la cheremul Moscovei.

De aceea, personajele piesei istorice trebuie judecate în context. Cînd îl judecăm pe Iulius Cesar nu ne întrebăm de ce nu respectă drepturile omului. Cînd îl judecăm pe Groza nu trebuie să ne întrebăm de ce nu e anticomunist, ci dacă în interiorul rolului impus de conjunctura istorică el a fost corect sau nu, el a fost ticălos sau minim drept.