„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cînd soarta țării depinde de un neghiob iresponsabil

Farmecul lui Eugen Barbu. Deși am luat O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent. Poezia română contemporană, editura Eminescu, 1975, cartea lui Barbu , într-o doară, gen, Să fie acolo, cine știe cînd voi avea nevoie de așa ceva, iată-mă citind în fiecare dimineață, cu creionul în mînă, din ea, onoare de care nu beneficiază nici o altă carte. Cum se explică? Istoria lui Barbu fascinează prin talentul de prozator al autorului. Marele scriitor e un metaforist, descriptiv liric, și cum orașul e lumea lui, un fel de Sadoveanu al urbanului. Din poeziile tratate el desprinde doar exemplele de descripție lirică. De aici pentru mine plăcerea de a citi antologia cu creionul în mînă. Puteam face asta cu poeții în întregimea lor. Ar fi însemnat truda de a lua la mînă, ca și cum aș fi folosit lopata, tone de steril pentru a găsi un diamant. Operațiunea asta o face pentru mine Eugen Barbu. În al doilea rînd, ca și George Călinescu, pe care-l declară idol, Eugen Barbu face o critică de prozator, atras, ca și marele critic, de aspectele literare și nu de cele critice ale operei. De ce nu fac exercițiul ăsta cu Arghezi? Pentru că publicistul Arghezi se lasă furat de stilul în sine, metafora e la el, deseori deasupra realității și nu din realitate. Istoria lui Barbu e și un model de publicistică, pentru că vezi sub metafora viața descrisă.

*

Un Neghiob iresponsabil. Mă abordează la locul de lectură de la BAR autorul unei serii de cărți despre Relațiile internaționale pe vremea lui Ceaușescu. Mă felicită pentru compararea prezentului cu anul 1940, mai ales că acum avem parte de același fel de Neghiob iresponsabil. Schițez cu oaspetele o mică discuție despre anul 1940. Și-mi dau seama că trebuie să rup din editorial fragmentul despre prostia de a cere, după primul Ultimatum, să negociem, cînd de fapt noi trebuia să răspundem scoțînd tunurile. Fac asta acum, luînd fragmentul și plantîndu-l aici:

„Din Istoria României m-a uluit resemnarea cu care noi am acceptat nu atît Cedarea Basarabiei prin Diktatul de la Moscova, cît mai ales Ultimatul sovietic potrivit căruia trebuia să plecăm din teritoriile cedate în doar patru zile.

În noaptea de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Molotov șeful  Diplomației sovietice, îi prezenta ambasadorului nostru la Moscova ultimatumul:

În decursul zilei de 27 iunie 1940, România trebuie să răspundă dacă acceptă sau nu Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

La o asemenea amenințare pentru o țară, te-ai fi așteptat, dacă nu la ridicarea la luptă cu arma în mîini, atunci, măcar la un refuz ferm, din care rușii să priceapă că n-au de a face cu niște căcăcioși.

Dacă-l primeau, rușii, cu deja nefericita experiență a finlandezilor, care se opuseseră cu arma-n mîini, poate că s-ar mai fi gîndit înainte de a da al doilea ultimatum.

De unde și pînă unde însă un răspuns ferm din partea celor care nu erau finlandezi?

Pe 27 iunie 1940, România anunță că «este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic».

Rușii lansaseră ultimatul și pentru a ne testa, dovadă că nu precizaseră un termen.

Testul le arătase că România va înghiți orice.

Astfel că, în noaptea de 27 iunie 1940, Rușii trec la al doilea pas:
Ultimatumul prin care România trebuia să evacueze Basarabia și Bucovina de Nord în patru zile, începînd de la ora 14, ora Moscovei, 28 iunie 1940, trupele sovietice urmînd în același timp să ocupe teritoriile din care se retrăgeau Armata și Administrația noastre.

Cînd se vorbește de Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord accentul cade pe acceptarea de către noi a ultimatului sovietic din 26 iunie 1940.

Fără a neglija tragedia semnificată de orice cedare de teritorii, nenorocirea națională, provocată de lașitatea românească, a constat în acceptarea ultimatului cu patru zile.

Dezastrul uman și material al plecării în fugă, fără a trage un foc de armă, dintr-o lume în care ne aflam de peste două decenii, a fost principalul aspect tragic al Cedării.

Regele Carol al II-lea a convocat un Consiliu de Coroană pentru noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, în care s-a acceptat ultimatumul cu 26 de voturi pentru și 6 contra.

Și atît.

Pe 28 iunie 1940, Guvernul Gheorghe Tătărăscu a acceptat ultimatumul.

Așadar, marea crimă n-a constat atît în acceptarea Cedării, cît mai ales în acceptarea ultimatumului de pleca din Basarabia și Bucovina de Nord în doar patru zile.

Dacă ne opuneam de la început, dacă răspundeam luînd poziție de luptă, poate că rușii – repet – cu experiența Finlandei în memorie, ar fi îngăduit o perioadă de timp mai mare, perioadă în care în plan uman și administrativ s-ar fi rezolva multe lucruri.

Pe 1 iulie 1940, generalul Ion Antonescu se prezintă în audiență la Carol al II-lea, pentru a-i da un Memoriu în care pune punctul pe i.

«Majestate,

Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfîşietoare. Mari şi mici unităţi surprinse, părăsite, se lasă dezarmate la prima ameninţare. Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense şi depozite militare acumulate acolo din incurie (neglijență) şi menţinute pînă în ultimul moment, au rămas în mîna inamicului. Iată Majestate, schiţat în fugă, numai un capitol al tragediei şi al calvarului unui Neam, care este numai la început. Poporul şi Armata au fost dezarmate fără luptă. (…). Ţara care simte, Ţară care vede, Ţară care presimte este consternată şi în panică. Este consternată şi în panică fiindcă a auzit de repetate ori pe prim-miniştrii şi pe miniştrii săi declarând: Sîntem înarmaţi pînă-n dinţi, nu vom ceda nici o brazdă, să avem încredere oarbă şi fără control în şefi şi în priceperea şi înţelepciunea regelui».

Viitorul Mareșal sesizase Marea Tragedie.

Acceptînd să se retragă fără un foc de armă, în cîteva zile, România își abandonase fără milă proprii cetățeni.

La cele două ultimaturi, care a fost reacția României?

Una sub semnul expresiei prin care ne-am justificat de nenumărate ori lașitatea:

Asta e?

Ce putem face noi, ăștia mici?

Reacțiile la Diktat s-au limitat la un schimb de note cu Guvernul sovietic.

Decizia a fost luată exclusiv de un singur om: Carol al II-lea.
Numai că omul care-și asumase o astfel de decizie era un Neghiob.
Un Neghiob iresponsabil.”

*

La Mall-ul din Focșani, încerc un dialog minim intelectual cu casierița plecînd de la lumina pe care o văd aprinsă în spațiul ocupat de Librărie. Librăria – cred c-am scris asta – s-a mutat în Centru, mi-au trimis și mie o invitație să le poposesc în noua locuință, cine dracu se ostenește să rătăcească prin Centru de dragul unei Librării? Un timp spațiul Librăriei a rămas gol. Bag seamă acum că a fost amenajat un magazin. Despre asta discut cu casierița, o femei de vîrstă nedefinită, emanînd aerul acela aparte al mamelor cu copii problemă. Mi se spune că în locul Librăriei s-a instalat un magazin de haine second hand. Deplîngem amîndoi plecarea Librăriei de acolo și arăt, pînă cînd trec de momentul PIN-ului, că e tare dificil să te ostenești pînă-n Centru ca să cumperi cărți.

*

Culese de scriitor. Diamante din Istoria lui Eugen Barbu, culese de scriitor din poezia Victoriei Ana Tăușan și a lui Gheorghe Pituț:

„Bătrînii corăbieri vedeau în somn pămînt/ sătui de cer și apă, de glorii și de moarte”; „E împrejur o pace de stînci” (Victoria Ana Tăușan).

„din antichitatea luminii”; „Trupul meu e o lumînare cu flacăra îngropată în ea”; „se-aud vițeii în vaci cum cresc” ( Gheorghe Pituț).