Colaboratorul revistei Historia, Sterian Pricope, mă roagă să-i scriu prefața la noua sa carte Istorii neconvenționale din Muscel. Din cîte înțeleg e vorba de volumul VIII dintr-o serie cu titlul Istorii neconvenționale din Muscel. Potrivit enciclopediilor, Muscel e un județ din perioada interbelică, întins pe suprafața a două județe de azi, mai precis, pe două mari părți din județele Argeș și Dîmbovița. Principalul oraș era capitala județului Cîmpulung zis și Muscel. Oricît de bogată va fi fost viața în interbelic și oricît de personalități vor fi fost muscelenii, surprinde în cazul lui Sterian Pricope trei lucruri:
- Consacrarea vieții și activității asupra unui singur județ, cînd orice istoric are la dispoziție toate județele țării și, dacă ține neapărat, toate județele Lumii.
- Nesecatul izvor de întîmplări (cuprinse în opt volume) dintr-un singur județ, fie acela și județul ce are drept capitală un oraș cu bulevardul poreclit Pardon.
- Convingerea că un județ poate oferi întîmplări atît de interesante încît librăriile să primească și să vîndă nu mai puțin de opt volume.
Grație Bibliotecii digitale am descoperit două volume apărute în 1929 și 1931 intitulate Documente Putnene. Așa cum spune și titlul volumele cuprind documente privind Istoria Județului Putna. Au fost întocmite de Aurel V. Sava, judecător de ședință la Tribunalul Putna din Focșani. Primul volum beneficiază de o prefață semnată de Nicolae Iorga. Istoricul comentează un document din carte și, mai ales, apreciază munca judecătorului de pe plan local îndemnînd și pe alți inși din diferite zone ale României să scotocească prin arhive și să scoată la lumină documente privind istoria zonei.
Îndemnul lui Iorga a fost de mare folos autorului, odată ce în prefața la al doilea volum ține să menționeze:
„În seria de volume cu documente privitoare la județul Putna, pe care nădăjduiesc să le dau la lumină, apare astăzi cel de al doilea.
Un gînd recunoscător se îndreaptă către profesorul Nicolae Iorga, care cu îndemnul său generos a dirijat în această direcție pe un nespecialist. Îi mulțumesc aci pentru acest îndemn, cît pentru solicitudinea ce a arătat și celui dintîi volum și celui de față.”
Sterian Pricope a scris și publicat pînă acum 8 volume ( îl consider pe cel de față ca deja apărut) despre Istoriile neconvenționale din Muscel. N-am nici o îndoială că va scrie și va publica și al nouălea volum.
Să cred că la următorul volum va scrie o prefață în care să-mi mulțumească, pentru că îndemnurile din prefața mea de acum i-au dat avînt să mai scrie și să mai publice încă un volum?
Cum să cred așa ceva?
Și nu pentru că eu nu sînt Nicolae Iorga, ci pentru că Sterian Pricope n-are nevoie, pentru a duce mai departe proiectul , de nici un îndemn. Pentru domnia sa, e o plăcere să scrie Istoriile necovențion ale. Autori precum cel din Focșani se consacră unei întreprinderi care are nevoie de îndemnuri, pentru că prespune o trudă grea: Să cauți documente de arhivă aride, plicticoase, interesînd doar specialiștii.
Pentru mine lectura celor două volume de Documente putnene, făcută pentru că era vorba de documente despre ținutul natal Vrancea, a fost un chin.
Sterian Pricope nu culege documente. El caută și culege, pentru a-le reda cititorului, fapte, evenimente, personaje, care țin de ceea ce aș numi Istoria – marele gazetar.
Titlurile diferitelor bucăți vorbesc de la sine.
Iată cîteva:
- Cum au stat pentru prima dată față în față domnitorul Carol I și muscelenii.
- Cum a murit, la Câmpulung, Emil Gârleanu.
- Întâmplări lumeşti la reşedinţa patriarhală de la Dragoslavele.
Din cîte se vede Muscelul e doar un pretext pentru a scrie despre Istoria la nivel național.
Zicînd că s-a petrecut la Cîmpulung Muscel sau că personajul e din Muscel , Sterian Pricope scrie despre Carol I, despre Emil Gârleanu, despre Miron Cristea, Patriarhul care a făcut-o pe premierul lui Carol al II-lea, cînd el ar trebuit să rămînă soldatul lui Hristos.
Punînd la lucru documente, relatări din presă, mărturii, pasaje din cărți autorul scrie practic o carte de publicistică. De publicistică de mare ținută, vecină cu Proza. Din faptele, evenimentele și personajele legate într-un fel sau într-altul de Muscel, Sterian Pricope le alege doar pe cele interesante publicistic, fie prin senzaționalismul lor, fie prin tîlcul lor, fie prin caracterul lor literar.
Din călătoria lui Carol I în Muscel în 1868 mai precis din relatarea Călătoriei, sînt desprinse fapte pitorești, prezentate însă cu obiectivitate de istoric. Îl ajută în această întreprindere și stilul festivist la care apelează Monitorul oficial din care transcrie reportajele publicația Progresul de la Iași, descoperită de Sterian Pricope în Arhiva Bibliotecii Centrale Universitare Iași:
„Pe la orele 1 ziua, Măria Sa a binevoit a merge la bîlci, l-a vizitat tot şi a cumpărat mai multe obiecte, între care o stofă frumoasă, pe care o făcu dar bisericii Sfintei Treimi, ce este una din bisericile ce au mijloacele cele mai puţine din Cîmpulung, două cruci, cinci icoane de argint şi multe obiecte.”
Liderii politici de azi ajunși în funcții înalte poposesc în turneele lor prin locuri semnificative pentru electoratul din zonă. În cazul lui Carol I echipa de comunicare, cum i s-ar spune azi, l-a sfătuit să se oprească și la bîlci. În perioada respectivă un astfel de popas dădea bine la Popor, bîlciul fiind un loc de mare atracție.
Pe parcursul unui turneu liderul politic de azi trebuie să facă o serie de gesturi electorale, zise și populiste, menite a dovedi că e de-al Poporului. Carol I trage cu pușca la bîlci:
„După aceea Măria Sa vizită expoziţiunea deosebitelor articole ce erau așezate pentru expunere și îndată se începu tragerea la semn. I.S. fu cel dintâi care a tras și puse glonțul în tablă la distanță de 400 pași; în urmă trase d. general Florescu și un mare număr de locuitori țărani. Măria Sa Domnitorul a binevoit să asiste atât la concurența plugurilor, cât și la tragerea în ţintă, înconjurat de un public ca de 4000 spectatori.”
Parcurgînd acest text marcat de ironia subtilă a lui Sterian Pricope , m-am amuzat și la descrierea unuia dintre momentele de protocol des întîlnite pe parcursul turnului regal: Încingerea horei sau sîrbei în fața Înaltului oaspete de către localnici în semn de dragoste.
Atmosfera pare desprinsă din Caragiale, poate și pentru că relatarea reportericească e făcută în stilul Rică Venturiano de la vremea respectivă:
„Măria Sa la 7 sosi în Rucăr, pe vîrful munţilor se aprinsese focul, satul și faţa casei unde era Măria Sa se iluminase, muzici de lăutari cîntau, hora se încinsese în mijlocul curții și la prînzul Măriei Sale cei mai bătrâni și notabili rucăreni, cu primarul, luară parte. Jocul ținu pînă la miezul nopţii. Munţii erau luminaţi și din plămînii lor se auzea cîntarea cea duioasă a buciumului care mîngîie pe român și-l umple de amintiri dulci şi patriotice. Noaptea însă cu liniștea ei puse toate în tăcere pînă a doua zi.”
Că e vorba de un ochi de gazetar care caută faptele și evenimentele interesante, ba chiar și senzaționale, ne convinge și selectarea din presa vremii a unei întămplări absurde ivite pe parcursul aducerii la București, pentru a fi înmormîntat, a trupului neînsuflețit al lui Emil Gârleanu. Ziarul Românul din 24 iulie / 6 august 1914, descoperit de Sterian Pricope în arhivă, scrie următoarele:
„Automatismul acesta specific românesc a făcut minuni şi cu prilejul morţii lui Gârleanu. O pildă:
Vagonul în care se odihneau rămăşiţele pămînteşti ale regretatului scriitor sosi pe peronul gării de nord. Cînd însă scriitorii s’au apropiat de vagon şi au vrut să-l deschidă pentru a se începe slujba divină, un conştiincios funcţionar al căilor ferate s’a apropiat spunînd că coșciugul nu poate fi ridicat pînă ce nu se achită «spesele de voiaj».
– Cum se poate, domnule? s’a indignat un prozator. Sechestraţi mortul?
– Nu vă supăraţi! – a răspuns integrul funcţionar. Aşa e regulamentul. Mortul a sosit ramburs şi nu-l putem libera pînă nu se achită rambursul. Aşa facem cu toate pachetele. Regulamentul e limpede: dacă adresantul refuză să plătească rambursul, trimitem transportul la magazie. Ş’apoi plăteşte şi magazinaj. E regulament, nu vă supăraţi.
– Dar bine, domnule, aici e vorba de un mort nu de un pachet cu brînză sau ştofă! se amestecă un alt confrate.
– N’are a face. Pentru noi e tot una. E ramburs, e pachet! Aşa e regulamentul!
Şi pînă ce d. Galaction n’a dat 300 de lei, corpul lui Gârleanu nu s’a putut ridica.”
Un alt criteriu de selecție a faptelor și evenimentelor trimite la dictonul Nimic nou sub soare. Sterian Pricope caută și descoperă în trecut situații care trimit la vremurile de azi. Eseul Cîmpulungul și Muscelul în presa vremii decupează din ziarele din trecut cazuri ce par desprinse din postdecembrism. Ca de exemplu intrarea în funcțiune a pilelor în procesul de despăgubire a moșierilor care au suferit de pe urma Răscoalei din 1907:
„D-l Al. Laurian, fiul ilustrului decedat Aug. Treboniu Laurian, a reclamat M. S. Regelui nedreptatea cu care i-a prejudiciat dinastia Brătianu prin faptul că d-nul Laurian a fost șters dupe lista despăgubirilor ce a suferit la 1907, pe motiv că în județul Muscel nu au fost răscoale și cînd pe lista despăgubirilor figurează si D-na Pia Brătianu care are moșii în jud. Muscel. («Democraţia», 20 iunie 1909)”
Pe parcursul călătoriei lui Carol I localnicii profită de vizită pentru a-i cere să intervină într-o chestiune edilitară:
„După cum se va vedea în continuare, Carol I a stat la Rucăr o zi și o noapte, acolo unde i s-a cerut iarăși să construiască drum peste Carpați, pentru care rucărenii i-au promis în schimb că îi vor ridica o statuie.
Acordul lui Vodă avea putere de poruncă, această cale de comunicație avînd să fie construită în cîțiva ani, cu sprijinul armatei și al specialiștilor aduși din occident. ”
Decizia e luată pe loc de Carol I. Diferă asta de deciziile luate de toți Ștabii postdecembriști ajunși în diferite zone din țară în care localnicii le pun în față plîngeri?
Firește că nu.
Înzestrat cu simțul umorului, Sterian Pricope remarcă un fapt comic.
Rucărenii îi promit lui Carol I, în schimbul Drumului, ridicarea unei statui.
Drumul a fost realizat. Statuia n-a fost ridicată.
Din Relatarea oficiosului, Sterian Pricope decupează momentul în care primarul Rucărului ridică problema întro cuvîntare dominată de firitiseli:
„Dar comuna Rucăr nu se oprește numai întru a se felicita de a Măriei Voastre bună-venire; ea cutează a-și permite ceva mai mult, cutează a vă ruga umilit, Prea Înălțate Doamne, ca Măria Voastră, în părintească solicitudine ce aveţi pentru prosperitatea Statului şi a supuşilor Măriei Voastre, să binevoiţi a-i permite a ridica puţin vălul mizeriilor sale, căci această comună, Prea Înălțate Doamne, are mizerii!
Ei bine, mizeria cea mai aprigă, sursa tuturor celorlalte mizerii care împedică prosperitatea acestei comune este, Prea Înălțate Doamne, lipsa absolută pentru dânsa de o cale de comunicaţie.
Bine-voiţi, Prea Înălțate Doamne, a ne scoate din această mizerie! Binevoiți a face să poată și comuna noastră, Rucăr, a comunica liber, ca toate celelalte comune din țară! Binevoiţi a o dota cu o linie de şosea, începând din Câmpulung, traversând Rucărul, și de aici înainte până la frontieră, până la punctul numit Giuvala, şi comuna Rucărul împreună cu şase județe: Muscel, Argeș, Olt, Teleorman, Romanați și Dolj, care n-au altă linie directă de comunicație cu Braşovul, cu Austria, se vor grăbi a ridica Măriei Voastre un mare monument și vor scrie pe dânsul cu litere de aur: glorie şi recunoștință eternă bunului Domnitor, Carol I!
Ne place a spera, Prea Înălțate Doamne, că umilita rugăciune îi va fi bine primită de Înălțimea Voastră; ne place a spera că Măria Voastră nu veţi voi a priva posteritatea de fericirea de a vă binecuvânta, şi în această dulce speranță, cu un singur glas, pornind din fundul inimilor noastre, zicem: Să trăiești, Măria Ta! Să trăiască România!”
Măria Sa răspunse:
„Bunilor locuitori, această mizerie cu ajutorul lui Dumnezeu, se va înlătura, şi se va face şi acolo un drum de comunicaţiune spre uşurarea voastră și folosul întreg al țării“.
Ținînd de Istoria care fabrică Breaking-News-uri, cartea lui Sterian Pricope se citește pe nerăsuflate.
Se înțelege că pentru autor scrierea unei asemenea cărți nu e o corvoadă, ci o plăcere. Plăcerea încercată de toți cei care creează. De aceea spuneam că Sterian Pricope n-are nevoie de îndemnul nimănui pentru a continua să se ocupe de Întîmplări neconvenționale din Muscel. Pentru el e o plăcere să descopere și să scrie despre aspectele pitorești ale Istoriei locale și mai ales ale istoriei naționale.
Iar pentru noi să-l citim.