Volumul Monumente medievale din Bucovina îmi semnalează, venind vorba de biserica Arbore din satul Arbore (pe care din nefericire n-am văzut-o) că pîrcălabul Luca Arbore a fost decapitat din ordinul lui Ștefăniță Vodă. Despre Luca Arbore am citit în Frații Jderi:
„Jupînul pîrcalab Luca Arbore chemase la poruncă schimburile de străji ale nopţii. De ani şi de ani era tihnă la Neamţu, domnia sa schimbase rînduiala moale a răposatului pîrcalab Albu. Căci ostaşul şi cetatea trebuie să fie în orice clipă gata. De la hotarul unguresc nu sînt decît puţine ceasuri de cale; într o noapte poate descăleca o oaste sub Cetate. Deci în fiecare ceas, domnia sa, ucenic tînăr al Măriei Sale, punea o grijă neînduplecată.
Ionuţ intră, închinîndu-se. Vînătorii se opriră mai în urmă.
După ce se dădură lămuririle, cartea se desfăcu dintr-o dată şi străjerii ridicară opaiţile la înălţimea privirilor jupînului pîrcalab. Iată care era cuprinsul cărţii:
«Cătră prea cinstitul pîrcalab Luca, sănătate.
Porunca Măriei Sale Ştefan Voievod. Cinstite pîrcalabe Luca de la Cetatea Neamţului, cum vei primi această carte să chemi la domnia ta pe Ionuţ, feciorul comisului Manole, şi să-i porunceşti să ia pe fratele său mai mare comisul Simion de la Timiş şi să se înfăţişeze la Cetatea Sucevii fără întîrziere, cu slugile lor şi cu aceşti doi vînători, Onofrei şi Samoilă, iar altfel să nu faci, ci să urmezi întocmai, făcînd trebuinţă Măriei Sale aceşti slujitori. A scris Amfilohie arhimandrit.»
Pîrcalabul se întoarse din nou de la început şi ceti cu glas, după aceea întrebă, păşind cătră vînători:
– Aţi auzit? aţi înţeles?Amîndoi fraţii stăteau înlemniţi, după rînduiala de atunci a oştenilor, cu picioarele desfăcute în laturi, şi nu le venea a şi crede urechilor. Cum se poate face una ca asta că unul zgîrîie cu o pană, la Suceava, pe hîrtie, şi altul ceteşte la Neamţu? Semnele acelea împunse cu săgeata de pană de gîscă sînt pentru ochi şi, cu toate aceste, jupînul pîrcalab le vorbeşte. Asta i minune mai mare şi decît cutremurul. Iar de înţeles au înţeles. Totuşi trebuie să le lămurească mai amănunţit şi prietenul lor Jder cum stă treaba.
– Am auzit şi am înţeles, luminăţia ta, răspunse Onofrei cu destulă îndrăzneală. Şi ne pare rău că ne ducem la slujbă în altă parte.
Nu era adevărat. Nu le părea rău. Jderul rîdea la ei.
– Vă pare rău că sînteţi rînduiţi în slujba Măriei Sale la Suceava? mă mir, răspunse boierul pîrcalab.
– Ce să facem? dacă aşa a venit vremea… oftă Samoilă, uitîndu-se într-un colţ.
– Duceţi-vă! porunci pîrcalabul Luca. Am de vorbit numai cu jupîn Ionuţ Păr-Negru.
Oare ce are să i spuie lui jupîn Ionuţ? se întrebau ei ieşind. Să mai fie scris acolo şi altceva? Boierul pîrcalab Luca rămase privind lung la Jder şi i zîmbi cu prietenie, ca unui frate mai mic.
– Jupîne Ionuţ, îi zise el; mă bucur şi totodată mă întristez. Mă bucur, căci Măria Sa te-a iertat pentru nebuniile ce ai săvîrşit şi te chiamă la mila sa. Mă întristez, căci mă despart de domnia ta.
La vremea aceea pîrcalabul Luca era tînăr. Era cu opt ani mai vîrstnic decît Ionuţ Jder. Purta o barbă rotundă neagră corb şi se uita cu ochi focoşi. Era aprig între slujitorii cei noi ai măriei sale şi cunoştea bine meşteşugul evropenesc al armelor, pe care îl învăţase la Cracovia. Îşi gătise pentru războaiele Măriei Sale o spată grea şi dreaptă, ca a cavalerilor cruciaţi, pe care ştia s-o poarte cu două mîni.
Jder nu simţi nici o întristare. Căzuseră de pe el muşchiul şi rugina Cetăţii.
– Mîni împlineşti porunca, îi hotărî pîrcalabul, îmbrăţişîndu-l.
– Cinstite jupîne pîrcalab, pe cît înţeleg, eu nu pot întîrzia. Trebuie să purced chiar în noaptea asta, după ce pun la cale pe Călimani. Mă duc să găsesc pe bădiţa Simion şi să-i adun şi lui cele de trebuinţă. Am de văzut şi de părintele meu. Are să se bucure muţa. Dacă nu ştii Domnia Ta cine-i muţa, am să ţi spun că-i dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia.
– Să fie sănătoasă, răspunse pîrcalabul Luca, întrucîtva jignit de graba lui Ionuţ.
– Însă nu pot să încalic chiar acum, adaose îndată Jderul cel mititel, pentru că eu şi tatarul trebuie să ne împrumutăm şi să agonisim cina din astă sară. Cei doi vînători ai Măriei Sale au nevoie măcar de jumătate de baniţă de mălai; le mai trebuie şi altele. Dacă ar fi mulţi ca dînşii, nu ştiu dacă i-ar putea dovedi jitniţile şi cămările Măriei Sale.”
Cazul Luca Arbore e un nou argument că istoria României poate fi sursă de seriale fantasy gen Game of Thrones. Potrivit datelor, Luca Arbore, sfetnic al lui Ștefan Cel Mare, a fost decapitat din ordinul lui Ștefăniță Vodă, care i-a urmat la tron lui Bogdan Vodă. Scrie Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei, de cînd s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor căreia scrie de la Dragoș vodă pînă la Aron Vodă:
„Într-acest an (7031), în luna lui aprilie, în cetatea Hîrlăului, Ștefăniță Vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pre carile dzic să-l hi aflat cu hiclenie, iară lucrul adevărat nu să știe. Numai atîta putem cunoaște, că norocul hie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ștefan Vodă pre palmile lui, avîndu atîta credință și în tinereațele lui Ștefan Vodă toată țara otcîrmuia, unde mulți vrăjmași i s-au aflatu, cu multe cuvinte réle l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă și cred cuvintele céle réle (a puhlibuitorilor). Și acea plată au luat de la dînsul, în loc de dulceață amar, pentru nevoința lui cea mare, că nici judecatu, nici dovedit au pierit. De care lucru mulți înspăimîntați din lăcuitorii țării au început a gîndi cum vor lua și ei plată ca și Arburie, că nu multă vréme după acéia, într-același an, au tăiat și pe ficiorii lui Arburie, pre Toader și pre Nichita.”
Ion Țurcanu în Istoria românilor: cu o privire mai largă asupra culturii române, editura Istros, Brăila, 2009, scrie că Luca Arbore fusese pînă în 1523 tutorele lui Ștefăniță, ajuns pe tron prin moartea lui Bogdan Vodă la vîrsta de 9 ani. În 1523, la 14 ani, cînd devine apt de a domni, junele se înconjoară de alți boieri, tineri ca și el. Urmare a intrigilor acestora, Luca Arbore e decapitat sub acuzația de a fi complotat pentru debarcarea lui Ștefăniță Vodă. Ștefăniță Vodă moare peste patru ani, în 1527, la vîrsta de 19 ani. E înmormîntat la Putna. Se spune c-a fost otrăvit de nevastă-sa, Stana. Citez de pe site-ul Moldovenii despre acest personaj, amintind de Joffrey Baratheon din Game of Thrones:
„Această domnie a durat zece ani (1517-1527) și se compune din două etape, despărțite de anii 1522/1523. Vreme de şase ani domnia lui a fost tutelată de marele portar Luca Arbore. Se urmează linia politică moștenită de la Bogdan al III-lea și păzită de boierii Sfatului domnesc – dintre care unii slujiseră cu credință și pe Ștefan cel Mare. În 1523, în urma intrigilor de curte, Ştefăniţă Vodă, fire nătîngă, nestăpînită, l-a decapitat pe «povăţuitorul» său Luca Arbore și fiii săi.
Domnia lui Ştefăniţă a durat sub semnul cruzimii, căsăpirii multor mari boieri. Din 1523 boierii au început să părăsească Moldova adăpostindu-se în Polonia, Transilvania și Valahia. Vechii dregători au fost înlocuiți din funcție. Ridicarea boierilor împotriva «tiranului» a devenit o mișcare organizată.
A intrat în conflict cu domnul Valahiei, Radu de la Afumați, din cauza unui aranjament potrivit căruia Ștefăniță urma să se căsătorească cu Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab. Însă cu aceasta se însurase Radu de la Afumați în ianuarie 1526. Lui Ștefăniță îi rămînea Stana, o altă fiică a lui Neagoe Vodă, pe care el n-o voia. Ștefăniță a năvălit, jefuind şi ucigînd, asupra Valahiei (1526), «băgînd spaima în munteni», după care au urmat încă două bătălii moldo-valahe. Pînă la urmă neînțelegerea a fost remediată, Ștefăniță căsătorindu-se cu Stana.
Întors bolnav dintr-o expediție împotriva Valahiei, în 1527 Ştefăniţă Vodă moare la Hotin. Unele letopiseţe ne spun că el a fost otrăvit de soţia sa, munteanca Stana, care apoi a fugit în Valahia. Călugărită, doamna Stana, cu care Ștefăniță nu a avut urmași, a murit în februarie 1531.”
Scrie același Grigore Ureche:
„Aşijdirea într-acestaş an, ghenuarie patrusprăzece zile, pristăvitus-au Ştefan Codă cel Tânăr, ficiorul lui Bogdan Vodă, în citatea Hotinului şi cu cinste l-au îngropat în mănăstirea în Putna, carea este zidită de moşu-său, Ştefan vodă cel Bun, şi au domnit 9 ani şi 9 luni. Scrie la un letopiseţ moldovenescu de zice că pre acesta Ştefan vodă l-au otrăvit doamnă sa. Acestu Ştefan vodă întru tot simăna cu firea moşu-său, lui Ştefan vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia şi lucrul său îl ştiia purta, măcară că era tînăr de zile, amintrilea era om mînios şi pre lesne vărsa sînge”.