1. Termin de citit „De la Marx la Coca-Cola”, interviul de o carte luat de Alin Teodorescu lui Adrian Năstase.
Am început să-l citesc joi seara, înainte de a pleca la Bruxelles împreună cu premierul. Joi noaptea, cînd mi-am făcut bagajul, am avut ezitări să iau cartea cu mine. M-am gîndit că a o citi în avion ar fi prea ostentativ. N-am dat-o gata vineri cît a durat călătoria, deşi pe drum, la întoarcere, am discutat despre ea cu Adrian Năstase. Efortul de a o termina se datorează revoltei de o clipă împotriva prostului meu obicei de a începe ceva şi a nu duce pînă la capăt.
2. Nu regret c-am citit cartea lui A. Năstase. Între Memoriile celor în viaţă face o excepţie. Autorul e sincer în cele ce spune, nu vrea să pară altul, nu vrea să se justifice, nu vrea să se laude cu guvernarea sa, cum o face Petre Roman şi, mai ales, nu pare a ascunde ceva, cum se întîmplă cu Ion Iliescu.
Faţă de alte Memorii, cartea lui Adrian Năstase e a unui om cu vocaţia ideilor. Faptul de viaţă e stors pentru a obţine esenţa ideologiei. Şi Ion Iliescuface asta. Numai că preşedintele nu reuşeşte să scoată decît clişee, efect al prudenţei sale de a nu greşi din punct de vedere politic.
3. Abia acum, la a nu ştiu cîta relectură înţeleg de ce i-a plăcut atît de mult lui Stalin Zilele Turbinilor, dramatizare a Gărzii Albe de Mihail Bulgakov.
Da, Garda Albă e un elogiu melancolic al albgardiştilor.
Numai că albgardiştii romantici, cu vitejia însufleţită de credinţa în Ţar, sînt scoşi din scenă de Petliura. La rîndu-i, Petliura e alungat de bolşevici. Şi dacă armata lui Petliura e văzută prin privirile dispreţuitoare ale fraţilor Turbin, bolşevicii, aflaţi undeva la Porţile Oraşului şi la cele ale romanului, abia sînt întrezăriţi. O continuare a Gărzii albe i-ar fi adus piesei interzicerea. Oprindu-se la timp, Mihail Bulgakov s-a bucurat de avantajul de a fi jucat şi de protecţia lui Stalin.
4. Pentru că drumul Bucureşti – Aşhabad (fac parte din delegația de jurnaliști care-l însoțește pe Traian Băsescu în Turkmenistan) durează mai multe ore, mă dau peste cap să iau de la BAR trei cărţi din era proletcultistă: două de Petru Dumitriu, Nopţile din iunie şi Nuvele, una de Alexandru Jar, Sfîrşitul jalbelor. Dus-întors, reuşesc să isprăvesc de citit şi chiar de fişat cele două cărţi ale lui Petru Dumitriu. Pe lîngă cele cuvenite Istoriei Proletcultismului, trebuie să-mi notez următoarele:
a) Vînătoare de lupi, singura carte de epocă despre lichidarea bandelor din munţi, are drept personaj pe But. Fratele acestuia poate fi întîlnit în Drum fără pulbere, venit la Canal pentru a-l găsi pe But, condamnat şi adus la Colonia de pe şantier.
Nuvela Nopţile de iunie face trimiteri la Elvira Vorvoreanu. Care Elvira Vorvoreanu e amintită în Drum fără pulbere ca moşiereasă sărăcită de comunişti, pentru a fi în Cronica de familie unul dintre personajele cele mai consistente.
Uşor de văzut că Petru Dumitriu scrie ca un romancier. Altfel spus, cînd concepe un loc, un personaj, îl vede într-un ansamblu de proporțiile unui roman chiar dacă el semnează doar o povestire.
b) Scriitorul rămîne imbatabil la descrierea ţăranilor.
O anume cruzime realistă face ca aceştia să apară rufoşi, hidoşi, bolnavi şi hazlii.
c) Chiar şi la acest prozator deosebit de talentat întîlnesc situaţii şi personaje clişeu din alte producţii proletcultiste.
d) Trag rapid concluzia:
Explicabilă fulminanta ascensiune literară şi socială a lui Petru Dumitriu. Trecînd de la schemele proletcultiste, dai de o indiscutabilă vigoare de prozator. Epoca îşi găseşte astfel Napoleonul literar-artistic. Tînăr, ivit şi afirmat în democraţia populară, ambiţios social-politic şi, prin asta, dispus la orice compromis, Petru Dumitriu e mană cerească pentru literatura nouă, în hotarele căreia pînă şi Mihail Sadoveanu părea lipsit de talent.