O bogată experienţă a călătoriilor în străinătate m-a convins că-n materie de restaurante lucrurile nu diferă prea mult de cele în materie de publicistică. Sînt multe situaţii în care te cauţi în buzunar şi dai preţul cerut pe o carte cu un titlu mai mult decît promiţător. La cumpăratul unei cărţi, nu s-a introdus, ca la multe produse agroalimentare, gustatul. Vrei, de exemplu, să cumperi brînză de la ţărani. Vînzătoarea taie o bucăţică, o aşază pe vîrful cuţitului şi ţi-o vîră în gură. Dacă reuşeşti să nu-ţi retezi limba, o muşti şi, după ce o înghiţi, stai cîteva minute pentru a vedea dacă n-a făcut explozie.

Scrie pe faţa mea, indiscutabil, că sunt candidat la emigrare, dacă nu chiar emigrant de-a binelea. Nu altfel îmi explic, printre altele, superioritatea vînzătoarelor băştinaşe, cînd ajung în străinătate. Franţuzoaice, elveţience, nemţoaice, mă privesc de sus, cu un sentiment în care se amestecă satisfacţia de a avea în faţa lor pe cineva care o duce mai greu decît ele şi suspiciunea funciară c-am intrat în magazin ca să şterpelesc ceva. Doar ca să şterpelesc, nu să jefuiesc sau să iau pe cineva drept ostatic, Doamne fereşte! Pentru a beneficia de privilegiul unei asemenea bănuieli, trebuie să ai o faţă potrivită.