„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Protocolul

Sfârșitul, așa de impresionant al regelui Carol a lăsat deschisă controversa: fost-a acest cel mai cu minte suveran dintre contemporanii lui atât de prusian încât, în ziua când s-a convins că țara se depărtează definitiv de politica Triplei Alianțe, să fi crezut că viaţa-i, în funcție de Berlin și Viena, nu mai are rațiune; sau că, cunoscător până la amănunt al pregătirii formidabile a imperiului german, întrevedea că Europa va fi învinsă și că România, zdrobită în război, ar avea, pe urmă, să vegeteze, fără prestigiu și fără aspirații, și n-a putut supraviețui perspectivei de ruină desăvârșită a operei întregii sale vieți, mai ales că nimic nu făcea probabilă, atunci, intervenția, într-un sens decisivă, a Americii?

Istoria, dacă vor fi rămas documente, numai ea va putea răspunde care din aceste ipoteze este cea mai cu temei.

Până atunci, cariera acestui superb Domnitor se poate judeca sumar, la lumina faptelor.

Venit în perioada de frământări adânci, când provinciile, abia unite, se găseau, cu concepția de Stat, la răspântie; având să lupte, din prima zi, cu fascinația amintirii lui Cuza, prinț pământean, vrednic și popular; întâmpinat, de la chiar pragul domniei, de boieri răscolnici, obișnuiți să-i zică lui Vodă: „vere“; și, drept sprijin, un popor a cărui limbă n-o cunoștea, popor analfabet și cu instituții anacronice – regele Carol ar fi trebuit să renunțe, din capul locului, la tron dacă nu s-ar fi simțit făcut din bronzul din care se toarnă nemuritorii.

Și evenimentele care aveau să dea aspect nou Europei se rostogoleau fără întrerupere: eternele intrigi în jurul bolnavului de la Bosfor; convenții comerciale cu tâlc politic; rivalitatea activă dintre diferitele constelații europene; războiul franco-german și dezechilibrul care i-a urmat făceau, pentru cel însărcinat cu straja Orientului, un apostolat căruia nu i s-ar fi putut închina decât omul predestinat pentru această operă de uriaș.

Și, pentru misiunea aceasta covârșitoare, regele Carol
n-avea două regimente de soldați occidentali – dar avea să preîntâmpine, chiar de la debut, curentul separatist din Moldova, revoluția de la Ploeiști și gestul de la sala Bossel, gest în urma căruia își făcuse geamantanele și n-a renunțat la hotărîrea de a rezilia puterea decât față cu chezășia lui Lascăr Catargi, cum că, în patruzeci și opt de ceasuri, „va împinge apele la matcă“.

Poporul, ale cărui virtuți strămoșești le-a cultivat regele Carol, și armata, pe care a creat-o pe de-a-ntregul, au dobândit neatârnarea, de aceea, ca pentru nici un suveran vreodată, a plâns un neam la moartea lui – a neamțului!

Între nenumăratele calități ale regelui Carol, vultur chiar printre Domnitori, era una care, în România mai vârtos, îl distingea de aproape toată lumea: punctualitatea.

Reflectat, consecvent, metodic și, ca să slujească de pildă, pururea călare pe protocol, acest cel dintâi servitor al Statului se studia până în cele mai migăloase amănunte ale atitudinii. Pentru el, între altele, cum scrisese însuși în albumul Paris-Murcie, „exactitatea e politețea regilor“. De aceea, ca să dea exemplu întru aceasta, cabinetul său de lucru avea, drept obiect de primă necesitate, un cronometru – și pentru vizitele pe care le anunța în oraș calcula, prin curieri, cu ceasornicul în mână, distanțele și timpul întrebuințat pentru a ajunge la destinație, așa încât, când făcea cunoscut că la ora 8 se duce în inspecție la Malmaison, trompetul de la poarta cazărmii putea să sune „sosirea suveranului“ la 8 fără un minut.

Grija de a ține cât mai sus și cât mai ferit prestigiul Coroanei luase, la Domnitorul țării românești, caracter de superstiție. Ludovic al XIV-lea având să asiste la o solemnitate, ajunsese la locul serbării exact în momentul când sosea ministrul prezident, care urma să-l primească – și se zice că, surprins, ar fi exclamat:
— J’ai failli attendre![1]        

Marele nostru Căpitan era tot așa de sever în materie de etichetă.
Pe la 1882, defunctul nostru suveran se întorcea de la Vila Pallavicini, unde o instalase pe regina Elisabeta, suferindă.
Prin îngrijirea consulatului nostru general, i se reținuse un apartament la hotel „Ungaria“, în Budapesta.

Conform obiceiului de altădată al statelor militariste, regele Carol era comandant al regimentului VI austriac, despre care se informase din vreme că își are reședința în capitala Ungariei, regiment căruia îi trimitea, cu titlu grațios, câte patru mii de florini pe an pentru bibliotecă.

Garda, în prima zi, o făcea, la hotel „Ungaria“, împotriva protocolului, regimentul II de infanterie unguresc. Surprins de această abatere, regele, la dejun, întreabă, cu o navitate prefăcută, pe feldmareșalul Edelsheim-Gyulai, comandantul gărzii, comandant a cărui soție era o Bonaparte:

— Mă rog, excelență, regimentul VI nu mai e în garnizoană la Budapesta?
— Ba da, Majestate, răspunde ofițerul, fără să fi priceput întrebarea.

După masă, suveranul, en bourgeois[2], a ieșit, cu colonelul Schina, aghiotantul, de s-a plimbat prin Budapesta, ca orice particular.

Franțuzoaica, nevasta feldmareșalulul, prinsese, se vede, caracterul de dojană al întrebării de la dejun, căci seara făcea de gardă regimentul „Regele Carol“.

Încântat că-și impusese superstiția chiar pe pământ străin, suveranul, a doua zi, după restabilirea protocolului, a vizitat insula Margareta în uniformă de colonel… austriac.

Câtva timp înainte de război, cere audientă la palat ministrul Angliei, un diplomat pe care Foreing Office-ul îl păstra ca să-și completeze anii de pensie.

I se acordase audiența pentru a doua zi, la ora 3.

Însă diplomatul nu sosise la 3. Nici la 3 și 5. Nici la 3 și un sfert.

Pe la 3 și jumătate se prezintă colonelul Vârvoreanu, aghiotantul de serviciu, și anunță:

— Excelența sa, dl ministru al Marii Britanii.
— Da?, se face că întreabă, impasibil, regele.

Apoi, consultându-și carnetul, continuă:
— Excelența sa avea audiența la 3.

Și, uitându-se la ceasornic:
— Acum e rândul altcuiva. Nu i-ați spus?
— I-am spus, Majestate.
— Și nu v-a crezut?

Văzând perplexitatea aghiotantului, regele încheiă:
— Bine. Introduceți-l.

Vine ministrul, își face reverența pe pragul cabinetului de lucru. Suveranul, fără a-i întinde legendarele-i două degete, îi răspunde printr-o imperceptibilă mișcare din cap și, cu ochii pe cadranul pendulei, rostește, ca și cum n-ar fi dat nici o importantă cuvintelor:
— Audiența excelenței voastre s-a sfârșit!

Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.

Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.


[1] Aproape că am aşteptat.

[2] Precum un om obişnuit, un burghez oarecare.