N-am noroc la cîini şi pace! După căţeaua salvată şi crescută de soţie, a cărei moarte mi-a fost prezentată drept dispariţie şi a făcut ca soţia să nu mai calce pe la Găgeşti, mi-a murit şi Max, căţelul despre care am scris pe blog, transformîndu-l astfel în vedetă on-line.
Vestea mi-a fost dată de fratele meu cu prudenţa folosită de regulă la anunţurile că un apropiat are cancer în faza terminală.
La început m-a sunat ca să-mi spună că Max nu se simte bine, dar c-a luat măsuri sanitare şi acum parcă s-a mai însănătoşit.
La scurt timp m-a sunat din nou. De data asta pentru a mă anunța că Max se simte iar rău.
Acum, în text nu mai apărea veterinarul, decît sub forma unuia care, de la Focşani fiind, va fi greu de adus în Găgeşti Deal.
A treia oară am deschis eu discuţia.
Într-o doară, convins că voi afla veşti bune.
– Cîinele a murit! mi-a replicat fratele, gata să se lanseze, ca o rachetă de croazieră, într-un lung discurs explicativ. L-am întrerupt, dîndu-mi seama că, spre deosebire de dispariţia căţelei, moartea lui Max nu mă afectează.
Dacă ar fi să mă autoscrutez în chip de personaj al literaturii introspective, aş descoperi că în cazul căţelei intrau atît ataşamentul soţiei, transmis şi mie, cît şi gîndul că noi o găsisem, o crescusem, o scosesem la lumină.
Aş putea pune indiferenţa mea şi pe seama obişnuinţei cu morţii din rîndul cîinilor.
– Să găseşti însă un alt cîine! i-am zis fratelui.
Îl găsise deja.
Era vorba de un căţel, o căţea, mai bine zis, de un an, tot din hărmălaia de la Valea Sării, dar făcută de o altă căţea. E de un an la vecinii de peste drum.
Precizarea cu o altă căţea are legătură cu boala de care s-a prăpădit Max.
Fratele îmi spune că suferea de jigodie.
Zice că se moşteneşte genetic.
Adrian, nepotul, căruia îi comunic existenţa căţeluşei, mă avertizează că trebuie curăţat totul în ogradă. Altfel noul adus se prăpădeşte ca şi căţeaua. N-am înţeles eu bine? Parcă răposata dispăruse, nu murise. Mă încearcă bănuiala că acesta era adevărul, murise, nu dispăruse. O conspiraţie între Andrei, Mariana şi Adrian fusese făcută pentru a mi se prezenta moartea ca o dispariţie. Dacă murea sărea în sus soţia că n-au îngrijit-o. Dacă dispărea, soţia se mai mîngîia cu gîndul că protejata trăieşte. E pe undeva printr-un sat vecin şi latră. Aş fi putut să tresar la ce-i scăpase lui Adrian şi să cer amănunte. Sînt însă de treabă, delicat, prost de delicat. Evit să-l pun pe Adrian într-o situaţie stînjenitoare. Bag la cap însă că fosta a murit şi nu c-a dispărut. Potrivit lui Adrian, de Jigodie, ca şi Max.
Nu-mi fac prea mari iluzii că noua îl va înlocui pe răposat în conştiinţa mea.
Vineri, după amiază, lovit în moalele capului de noua minivacanţă moldo-valahă, de 1 mai, descind la Găgeşti Deal.
Sînt animat de planuri măreţe. Ca toate planurile mele ambiţioase, se vor nărui la confruntarea cu viaţa. Lucrez cît de cît sîmbătă. Duminică, deşi mă culcasem cu ambiţii napoleoniene pentru a doua zi, mare lucru nu fac.
De la Mallul din Focşani, am cumpărat două pachete cu crenvurşti. E trucul prin care mă gîndesc să-i cîştig căţeluşei simpatia. Am socotit că la un an deja îmi va fi dificil s-o apropii. Din spusele lui Andrei, a crescut de mică în ograda Marianei, împreună cu un cîine bătrîn. Mariana are două fete, dintre care una mică. Sînt sigur c-au învăţat-o tot felul de drăgălăşenii. Faţă de ele, nu faţă de mine, care trec – socotesc eu cumpărînd crenvurştii – drept un străin. E în stare să mă şi latre – adaug – deşi din experienţa cu Max ştiu că un cîine deştept pricepe cînd a intrat în curte cineva acceptat de stăpîn.
Înainte de a mă culca de prînz, îi dau căţeluşei un pachet de crenvurşti dintre cele două cumpărate. Le înfulecă în stil cîinesc. Fără să le mestece, adică. Bag seamă că în timp ce de mine fuge, cînd intră pe poarta de la drum fetiţa Marianei căţeluşa se dă în stambă, cu numeroase drăgălăşenii. La prima privire nu-mi place. Poate şi pentru că, în curs de năpîrlire fiind, pare necurată.
Stau la Găgeşti două zile.
Duminică seara, îmi dau seama că sîntem deja amici. Nu mai fuge cînd dau s-o mîngîi. Ba chiar, spre surprinderea mea, sare cu labele pe mine, ca şi Max.
Repetarea aidoma a drăgălăşeniei mă descumpăneşte niţel.
De unde ştie să facă asta?
A învăţat prin imitare la locul natal, de la Valea Sării?
S-a obişnuit cu asta în anul care a stat cu copiii, la Mariana?
Bag seamă însă că ştie ceva în plus faţă de Max:
Pititul la pămînt, ca s-o mîngîi.
Proclam imediat că e mai interesantă decît răposatul Max.
Numai că sera şi noaptea, cînd stau în chioşc, mă zăpăceşte cu lătratul ei turburent şi fără motiv.
Prin asta, se deosebeşte de Max.
Niţel supărător, evident.