Cei cu dinamita drept punct de program „democratic“ nu vor fi știind că Bolintineanu era ministru pe când scria Fata de la Cozia. Și a fost ministru al lui Cuza, Bolintineanu, și a lucrat la secularizarea mănăstirilor închinate, și, în urma unei călătorii pe la „Românii de la Pind“, a întreprins, pentru prima oară – așa cum se putea face de către un principat vasal – organizarea școlii românești în Macedonia. În scopul acesta a stăruit la cei de aici, originari de acolo, înstăriți în țară, să clădească școli, pe socoteala lor, prin comunele de naștere ale fiecăruia.
Și a făcut școală Dimitrie Gussi, la Veria; Vasile Dan, la Neveasca; și alții, pe aiurea – școli pe care le-au înzestrat cu material didactic și cu profesori dintre tinerii români care urmaseră, acolo, cursurile școlilor grecești.
Ca inspector al acestor școli și, în același timp, ca „agent diplomatic“ la Stambul, a fost numit, apoi, Apostol Mărgărit, om al cărui nume era de pomină la București, până acum vreo douăzeci de ani, când a trecut întru Domnul.
Rudimentul acesta de învățământ a dăinuit, din inițiativă particulară, cu foarte ușor sprijin, mai târziu, din partea guvernului, până la singurul minister mai lung al conservatorilor, când Take Ionescu, la departamentul instrucțiunii publice, a înscris în buget suma de 250.000 de lei pentru școlile românești din Turcia.
Odată cu această inovație, ministrul lui Lascăr Catargi a mai introdus una: a recrutat, de aici, macedoneni care învățaseră în liceele noastre, prin urmare vorbeau limba metropolei, și i-a trimis mai ales prin centrele unde grecomanii[1] erau mai numeroși, pe acolo, adică, pe unde propaganda emisarilor greci făcea ravagii printre români. Au plecat, atunci, Balamace, Niculescu-Ghiftu, Maimuca și alții, sprijiniți și încurajați de Peninsula Balcanică, o revistă a lui Ștefan Mihăileanu, profesorul asasinat de agenții bulgari, profesor care cu Mihail Pascal și cu alții făcuseră liceul la Sf. Sava și facultatea din București.
Valaori și Murnu au venit mai târziu.
Dacă concepția lui Take Ionescu de a trimite la Ohrida, la Florina, la Koritza și până la Salonic elemente trăite aici, cu limba și obiceiurile de aici, pentru a îndruma viața socială de acolo, dacă concepția aceasta era menită să fie bogată în roade, avea însă, din capul locului, să se lovească de cealaltă, de concepția inspectorului, născut în Turcia, trăit turcește și fanatic închinător al tradiției levantine.
Mandatul pentru plata salariilor se trimitea, firește, inspectorului, care își avea așezarea, de preferință, la Constantinopol – și mandatul acesta conținea, pe lângă lefuri, și cifra trebuincioasă pentru intervențiile… diplomatice ale lui Mărgărit, căci școlile nu erau recunoscute oficial, ci numai tolerate. Or, ca să păstreze această toleranţă și ca să capete concursul organelor autorității pentru a înlătura vexațiunile pe care le suferea școala românească din partea arhiereilor greci, inspectorul trebuia să stea de vorbă cu vizirul, cu guvernatorii, cu beii, într-un cuvânt, cu „mădularele“ vilaietelor[2] – și vorba se plătea în țara sultanilor, cum se plătește azi la noi intervenția celor care țin pâinea și cuțitul. Profesorii, care cunoșteau cifra din cec și știau că nu se potrivește cu suma salariilor „corpului didactic“, încheiau, simplist, în judecata lor, că Mărgărit trăiește ca un pașă, pe când ei, proletarii, jinduiesc după o bucată de pâine.
De aci, denunțări, reclamații, scandal – și, cel puțin o dată pe trimestru, câte o delegație sosea la București ca să explice purtarea nepatriotică a inspectorului.
Ministrul chema pe Mărgărit ad audiendum verbum[3]; Mărgărit își prezenta îndreptările; guvernul îl absolvea și – pe când inspectorul se întorcea la Țarigrad ca să continue, cu oamenii împărătești, pertractările –, delegația profesorilor se îndrepta spre București ca să protesteze deoarece Mărgărit, vinovat de prevaricații[4], îi sfidează cu îngăduința stăpânirii românești.
Acum, că erau ori nu întemeiate învinuirile ce se aduceau la cunoștința ministrului împotriva inspectorului e chestie care, întrucât, mai vârtos, era vorba de fonduri secrete, nu s-a putut niciodată lămuri desăvârșit. Faptul însă, că se permanentiza scandalul în jurul cecului ce se trimitea la Constantinopol pentru plata profesorilor, a determinat pe Haret, cu vremea, să facă două părți din suma datorată școlilor din Macedonia: partea profesorilor se expedia lui Mărgărit de către ministerul instrucțiunii publice – și Mărgărit o distribuia până la lescaie, așa cum o primea; cât despre partea diplomatică, trecuse la ministerul de externe, de unde profesorii n-aveau cum să-i afle proporțiile.
Nu se făcuse pace între Mărgărit și dascăli cu această dispoziție, dar dispăruse unul dintre motivele de zîzanie.
Mărgărit, acum, cu rubrică specială în bugetul ascuns al ministerului afacerilor străine, avea de ce fi mulțumit; profesorii însă, deși cruțați de umilința de a fi, pentru câteva mahmudele, la cheremul inspectorului, aveau vreme să se dedea pe îndelete la controlul activității inspectorului.
Drept aceea, pe când Mărgărit medita o lovitură senzațională, ca să se arate vrednic de încrederea ce-i arăta guvernul, Balamace și cu Ghiftu năpădeau pe Mihăileanu, aici, cu scrisori, expediate prin Belgrad, scrisori în care povesteau minuțios și circumstanțial micimea marii operații cu care proiecta inspectorul să opereze din nou capitolul bugetar pentru misiunile diplomatice.
Se răspândise zvonul – și presa liberală îl alimenta copios – că „România va obține în curând episcopat în Macedonia“.
Multă vreme au palpitat Românii de bucurie că, în sfârșit, frații noștri de la Pind vor avea un ierarh care să-i îndrumeze pentru cele pravilnicești – și multă vreme s-au gândit ai noștri cu emoție la vrednicia lui Mărgărit, carele avea să dea vlădică bisericii românești din Macedonia.
Noi, prietenii lui Mihăileanu și prieteni cu „corespondenții“ lui din partea locului, știam din fir în ață ce uriașă farsă imaginează Mărgărit. Take Ionescu, pe care-l puneam în curent cu comunicările ce ni se făceau din cercurile competente, credea, nu credea, dar, cu nemărginita lui lealitate, era pururea înclinat să se lase păcălit – atât de arzătoare îi era dorința de a-și vedea țara scuturându-se de ultimul vestigiu al vasalității de odinioară.
Între acestea, ministerul afacerilor străine îl ia Const. Stoicescu. Zvonul despre episcopatul românesc din Macedonia prinsese corp. Toată lumea știa, de acum, că marele, mirobolantul succes al guvernului Sturdza e chestie de zile.
Pe când comunicarea lui Mărgărit îmbrăca, în cabinetul ministrului, forma oficială, Balamace, venit anume la București ca să preîntâmpine „musafirlîcul“, ne documenta precis precum că inspectorul închiriase, la Constantinopol, un popă grec și camera nr. 7 de la Hotel d’Europe; că atârnase câteva icoane lipovenești pe pereții odăii; că aprinsese lumânări în jurul unei mese care închipuia pristolul; și că, după ce dăduse cinci lire unui comisar osmanlâu ca să nu bage de seamă că-și târnosește episcopia, a telegrafiat la București cum că, din porunca grațioasă a sultanului, a obținut beratul[5] pentru înscăunarea înaltului obraz bisericesc – și că Prea Sfinția Sa Episcopul a și oficiat, în catedrală, liturghia în limba strămoșilor.
Până să ajung eu în strada Cătunului ca să-l informez despre farsa lui Mărgărit, Take Ionescu plecase la Cameră.
Abia mă instalasem în redacție, la Timpul, ca să scriu tragicomedia de la Țarigrad, când sosește reporterul parlamentar și ne povestește că Stoicescu, comunicând Adunării înființarea episcopatului român în Macedonia, și-a sfârșit discursul cu fraza: „Trăiască Sultanul!“, frază aplaudată îndelung, cu entuziasm, de către deputați, în picioare.
Isprăvisem de redactat relatarea lui Balamace, cu comentariile de rigoare, când iacă Take Ionescu, în Pasaj, unde era atunci redacția, palid și sugrumat de emoție:
— Ai auzit?
— Ce?
— Avem episcop în Macedonia.
— Pe Mărgărit?
— Lasă fleacurile! Avem episcopat.
— La Hotel Europa?
— Mă, ce sectar ești! Nu vrei să recunoști adversarului nici un merit, oricât de mare ar fi serviciul pe care l-ar face țării. Ești revoltător, mon cher!
— Fiindcă nu mă duc la catedrala din Stambul?
— Fugi și lasă-mă în pace! Ceea ce a obținut Sturdza e mai mult și mai de folos decât o biruință a lui Mihai Viteazul!
Și după o pauză lungă, în care vreme se vedea, de pe trăsăturile chinuite ale feței, că se frământă ca să găsească un cuvânt greu cu care să înfrunte sectarismul meu:
— Ce ai scris tu despre evenimentul acesta?
I-am citit versiunea Balamace, articol care se și culesese:
— Șterge-o! Șterge-o! Dă-o afară, fanaticule! Ăsta e balcanism. Auzi, dumneata, se înregistrează cea mai mândră pagină de istorie – și tu faci zeflemea numai fiindcă succesul e repurtat de un adversar politic! Barbarule!
Aci răsuflă greu… Pe urmă:
— Scrie:
„O zi glorioasă pentru guvern și fericită pentru România, ziua de azi. Obținând beratul pentru înființarea episcopatului Românilor din Macedonia, guvernul liberal și-a înscris o pagină de merit la recunoștința țării, pagină pe care nici cel mai negru păcat în viitor n-o mai poate umbri.
Uităm că dl Sturdza ne e dușman politic și-l felicităm, felicitând pe Români că s-au învrednicit să trăiască cea mai mare zi din istoria noastră contemporană!“
După ce a sfârșit de dictat:
— Scoate informația ta, bizantină, și înlocuiește-o cu asta!
Pe urmă a plecat fără să-și ia ziua bună – atât îl indignase barbaria mea.
Peste zece minute, în care timp macedonenii îi arătaseră documente autentice, se întoarce și intră ca o vijelie:
— Scoate prostia pe care ți-am dictat-o eu! Ai avut dreptate. Mărgărit e un farsor sinistru – și Stoicescu e inept!
Ai avut dreptate! Ce ignobili! Să-și bată joc de aspirațiile unui neam întreg! Să mă ierți că te-am ocărit – dar îmi părea piramidală atâta ticăloșie.
[1] Admiratori fanatici ai grecilor.
[2] Diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman, condusă de un valiu (guvernator).
[3] A asculta cuvântul (literal);a fost convocat ad audiendum verbum – expresie folosită cu referire la acela care este chemat în fața unei persoane autorizate, de la care poate primi ordine, critici sau chiar poate fi defăimat.
[4] Abuzuri, delicte comise de un funcționar prin depăşirea atribuţiilor sale.
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.