Am scris într-un număr anterior despre dramatica plecare de-acasă a lui Tzontzy.
Voi relata mai jos Întoarcerea.
Marea Întoarcere.
Seara, la ceva timp după întoarcerea de la Bibliotecă, stau în biroul meu, în chip americăneşte, şi mă chinui să găsesc un loc gol pe ultimele pagini ale unui volum de Publicistică de-a lui Arghezi, pentru a-mi nota pagina şi ideea programtă a deveni, într-un timp de după Judecata de Apoi, eseu supus publicării.
Uşa se deschide brusc şi soţia apare în cadrul ei cu pisoiul în braţe.
În mod obişnuit, soţia nu mă bate la cap cînd sînt în biroul meu. Doar evenimentele mari, de răscruce în viaţa noastră domestică, o fac să deschidă uşa.
Acum da, chiar că e un eveniment planetar pentru apartamentul nostru.
Ieri sau alaltăieri, nu mai ţin minte, soţia mi-a dezvăluit tentativa ei eşuată de a-l aduce acasă pe vagabond. L-a auzit mieunînd pe grilajul de sub geamul de la balcon, a dat fuga să deschidă geamul şi să-l cheme, dar aventurierul i-a întors brusc coada şi a dispărut.
Iată, în fine, pusese mîna pe el!
N-a venit de unul singur, înţeleg din descrierea întîmplării, făcută de soţie cu lux de amănunte. Văzîndu-l din nou pe grilaj, a pus scăriţa, şi, cînd pisoiul în loc s-o rupă la fugă, a făcut saltul pe tocul ferestrei, l-a înşfăcat de ceafă.
S-a întors el de bună voie?
Sau, cumva, soţia, căreia îi pare rău că l-a lăsat să plece, a forţat nota, capturîndu-l pur şi simplu?
Înclin către a doua ipoteză.
Pisoiul e de nerecunoscut sub aspect fizic.
A slăbit aproape trei sferturi.
Mijeşte şi nu vede cu stîngul. L-a tras curentul sau şi l-a vătămat pe acoperişurile din preajmă?
Nu-mi dau seama, după tot ce face şi miaună, dacă abia aşteaptă să plece din nou, împărtăşind angoasa de ostatic sau dacă, rezolvîndu-şi problemele de bază cu mîţele, s-a întors definitiv acasă.
Sigur e că pisoiul e de nerecunoscut nu numai ca înfăţişare, dar şi ca fel de a fi.
Plecase în lumne sovăind dacă să sară sau nu pe grilaj, un pisoi gras, greu ca o plasă de cartofi şi venise unul „uşor ca un fulg” (sintagma soţiei!).
Dar mai ales plecase în lume un pisoi cu personalitate, una napoleoniană, dacă mă gîndesc la felul lui de a fi:
Cel de a nu-i sufla nimeni în ciorbă.
Și se întorsese un pisoi blînd, sfielnic, ca o măicuţă suind cu scara rulantă a unui Mall bucureştean.
Înainte vreme, dacă-l împungeam cu degetul în burtă, mă înşfăca cu ghearele şi cu dinţii, reacţie normală la cineva care ţinea să-şi păstreze demnitatea.
Şi acum se dă cu burta-n sus.
Numai că acum pot să-l împung şi cu furca nu doar cu degetul. Stă lungit ca prostul sau, ca să fiu mai precis, ca un cadavru.
Înainte vreme, sărea imediat la bătaie. Se prefăcea că se piteşte după scaun şi de acolo dădea cu laba. Dădea cu laba, privind într-o parte, şi cînd îl loveam pe cap, în joacă. Acum nu reacţionează în nici un fel. De cîteva zile de cînd e prin casă, n-am reuşit să-l provoc.
Se lungeşte pe duşumea în poziţia Răsfăţat şi se lasă mîngîiat, împuns cu degetul în burtă, tras de urechi, ba chiar şi tras de coadă. Cînd îl luam în braţe, prindea să mîrîie, semn al enervării stîrnite de încălcarea dreptului său fundamental de a nu sta în poala cuiva decît dacă are el chef. Mă amuza de fiecare dată şiretenia lui sinceră, naturală, inocentă, de animal, pentru care inteligenţa n-are menirea de a purta campanii napoleoniene şi a declanşa războaie mondiale. Se prefăcea resemnat cu noua situaţie pentru ca, la un moment dat, simţind că strînsoarea a slăbit, să încerce a sări pe podele. Acum, îl iau în braţe fără nici o dificultate (înainte nu se lăsa prins nici în ruptul capului, n-apucam s-ajung la un metru de el, c-o şi zbughea sub canapea, de unde scotea doar lăbuţa, ca să dea), îl ţin cît vreau eu. Nu miorlăie, nu mîrîie, nu-şi face planuri ascunse să scape.
Mult mai ciudat, se freacă de cracul tău şi, mai ales, se ridică pe labele dinapoi pentru a se prinde cu ghearele de pulpă, într-un gest de răsfăţare. Chestia cu frecatul o mai întîlnisem înainte de a pleca, deşi nu la intensitatea de acum. Cea cu înălţatul în două labe e o noutate absolută. Am întîlnit-o însă la pisicile de pe stradă. Alături de frecat, ridicatul pe două labe, ca să le mîngîi pe cap, e un gest tipic mîţesc.
Să fi învăţat trucurile astea în timpul marii sale aventuri care a fost plecatul de acasă şi popositul în lumea lui, lumea mîţească?
Mai mult ca sigur şmecheria cu suitul în două lăbuţe e un truc prin care mîţele maidaneze ne trag pe sfoară pe noi, oamenii. Ele ne ştiu ticul de a mîngîia orice pisică întîlnită în cale şi, după aceea de a-i da de mîncare.
Asta explică într-un fel paradoxul aparent de nedezlegat.
Pisoiul s-a întors din aventura sa în lumea reală a mîţelor nu mai sălbatic, aşa cum mă aşteptam, ci mult mai casnic, mult mai pisicit.
Principalul lucru învăţat pe stradă a fost tragerea pe sfoară a omului pentru a supravieţui.