Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 1221, anul V, luni, 1 iulie 1996, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Vineri, 28 iunie 1996, senatorii s-au întrunit într-o şedinţă festivă pentru a-şi lua rămas bun de la actuala sesiune parlamentară. Patru ani în şir de cînd alegerile din ’92, suflînd în insul unor cetăţeni, i-a făcut ditamai senatorii, distinşii aleşi ai neamului n-au avut tăria de a sta în bănci peste hotarele zilei de joi. Iată-i acum, pe canicula asta răvăşitoare, venind la serviciu vineri dimineaţa. Dacă s-ar fi întîmplat asta cu vreo lună-două în urmă, am fi trecut data de 28 iunie 1996 pe răbojul evenimentelor cruciale din istoria României. Cum reuniunea a fost dedicată plecării în vacanţă a senatorilor, noi o trecem în contul banalităţii omeneşti. Tăria senataorilor de a se reuni şi vineri într-o şedinţă s-a hrănit din gîndul că de a doua zi vor intra în vacanţă. Surîzătoarea perspectivă a brazilor verzi sau a mării albastre i-a făcut să treacă peste chinul care l-a constituit, de patru ani încoace, obligaţia de a veni la serviciu de luni pînă joi.
Cu prilejul finelui de sesiune parlamentară, Oliviu Gherman, preşedintele Senatului, a ţinut un discurs. Alocuţiunea domniei sale s-a vrut una dedicată unui eveniment politic. Avînd în vedere că vineri a fost într-un fel şi ultima zi a parlamentului constituit în 1992, cuvîntarea lui Oliviu Gherman poate trece şi drept discurs la o înmormîntare. Dumnezeu să odihnească în pace sufletul deloc zbuciumat al Parlamentului României.
Evitînd o judecată de valoare sigură, preşedintele Senatului a declarat că lasă pe seama analiştilor şi a istoricilor viitorului povara de-a proceda la o evaluare a vieţii şi activităţii parlamentutui ales în 1992. Cum unii mă consideră aparţinînd tagmei analiştilor, îmi asum riscul de a răspunde îndemnului adresat de Oliviu Gherman. Nu ştiu ce vor spune istoricii despre parlamentul ultimilor patru ani. S-ar putea ca manualele viitorului nici să nu-l pomenească. S-ar putea, dimpotrivă, să-i consacre un întreg capitol, însoţit de poze adecvate. Noi însă, cei plantaţi în prezent, văduviţi de înţelepciunea pe care ţi-o dă perspectiva timpului, ne vom aventura în a declara că activitatea de patru ani a Parlamentului României a fost lamentabilă. Ne-o confirmă simpla trecere în revistă a zilelor pierdute cu fel de fel de fleacuri, în timp ce problemele importante ale ţării au rămas mucegăite în sertare. Ne-o arată relatările din presa ultimilor ani, aflată deseori în dificultate cînd a fost vorba de a găsi în dezbaterile din parlament şi altceva decît polemici mărunte, declaraţii demagogice, scandaturi de mahala şi chiuleli de elevi leneşi. Ne-o dovedesc sondajele de opinie publică în care, la capitolul încredere în instituţiile statului de drept, parlamentul se află pe unul din ultimele locuri. Principala cauză a acestei prestaţii îndoielnice trebuie căutată în atmosfera de campanie electorală în care şi-a desfăşurat activitatea parlamentul. De la înscrierea legilor pe agenda de lucru pînă la votul propriu-zis, gîndul aleşilor neamului n-a stat o clipă la binele ţării, ci la binele lor. Fie că acesta s-a numit interesul buzunarului propriu, fie că s-a numit interesul buzunarului de partid. Majoritatea parlamentară a avut drept ţel să convingă opinia publică de faptul că opoziţia n-o lasă să dezbată şi să voteze legi importante pentru ţară. Opoziţia şi-a ales drept stindard denunţarea faptului că majoritatea parlamentară nu vrea să dezbată şi să voteze legi importante pentru ţară. Din această eternă confruntare electorală s-a născut un cadru puţin prielnic abordării lucide, mature, a problemelor ţării. Ea a făcut ca unele legi extrem de importante să nu fie nici măcar puse în discuţie. Iar cele supuse dospirii intelectuale a parlamentarilor au ieşit, din dezbateri şi vot, categoric handicapate.
Un cuvînt greu de spus în această situaţie l-a avut felul în care s-a constituit actuala majoritate parlamentară. Orice s-ar spune, calitatea unui parlament e dată de prestaţia majorităţii. Dacă e sincer interesată de binele ţării, dacă funcţionează după principiul eficienţei, această majoritate-şi poate impune, chiar însăşi, prin faptul că e majoritate, voinţa asupra întregului parlament. Coaliţia guvernamentală nu s-a format după criteriile logice ale negocierilor între PDSR, PUNR., PSM şi PRM, ci după principiul tîrguielii de tip balcanic. În absenţa unei platforme comune, ivită din compromisuri reciproce, majoritatea parlamentară a funcţionat după principiul racului, broaştei şi al ştiucii înhămate la tragerea unei căruţe. Aparent unită, coaliţia guvernamentală a fost dominată de loviturile pe care şi le-au administrat, pe furiş, cei care treceau oficial drept aliaţi. Aceasta a lipsit Parlamentul României de acea maşină de vot bine pusă la punct, atît de necesară pentru promovarea unor legi importante pentru ţară. Şi a transformat principala instituţie democratică a României într-un Lipscani politic.
