„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Nevoia de a hali privelişti

Pe lîngă multe altele, date de filosofi de-a lungul timpului, să mai încercăm o definiţie a omului:
Un nesăţios halitor de privelişti.

Pe acest adevăr s-au întemeiat şi marile descoperiri științifice în domeniul restaurantelor. Omul e atît de ahtiat după privelişti încît ţine morţiş ca, în timp ce muşcă dintr-un biftec, să vadă în jurul lui ceva interesant. Astfel, clientul unui local îşi merită din plin numele de consumator: Consumator de fripturi înăbuşite în sînge şi consumator de privelişti minunate.

Această realitate tipic umană explică un lucru remarcat, probabil, de toţi cei ajunși peste hotare ca turişti. Nu există privelişte mai acătării către care să nu dea ferestrele unui restaurant. Turistul mînuieşte de zor, ca o bunică andrelele, cuţitul şi furculiţa. Taie friptura, înfige furculiţa în cîte o bucăţică de carne, o vîră în gură, se întinde după un snop de salată, dă pe gît o duşcă de bere. Printre picături, adică printre puţinele răgazuri ale acestei activităţi intense, el îşi aruncă privirile pe fereastră. Şi, fără a se opri din halit, fără nici un sacrificiu adică, se bucură de un peisaj de neuitat. La Londra, nu departe de locul Teatrului Globe, se află restaurantul Anchora. Un pliant imitînd manuscrisele de pe vremea lui Shakespeare te previne că localul funcţionează de pe la 1700 şi ceva. Trec peste teza fundamentală care stă la baza localului: cea a vaporului. Se înţelege lesne că întreaga viaţă şi activitate a restaurantului se străduieşte din răsputeri să răspundă titlului. Nu în asta constă mîndria restaurantului, ci în altceva mult mai important. Şi anume, într-o terasă la Tamisa. Înconjurată cu lanţuri, ea conţine mese şi scaune de lemn de pe care poţi privi, într-o criză de lirism acut, scurgerea eternă a celebrei ape. E drept, după ce-ai luat de la restaurant tava cu cîrnaţi şi bere şi ai cărat-o pînă aici. Muşti din cîrnat, dai berea pe gît şi te uiţi la Tamisa. Mare lucru n-ai ce vedea:
Curgerea unei ape tulburi, un pod ca toate podurile din lume, vaporaşe cu turişti cărora ghidul le spune, printr-o goarnă, ce e pe margini.

Faleza cu fripturi de la Tel Aviv

Faleza Tel Aviv-ului îi oferă consumatorului tot priveliştea unei ape. Nu una leneş curgătoare, ci una zburdătoare statică: Mediterana. La căderea serii, nisipul plajei devine restaurant în aer liber. Cetăţeni vînjoşi, goi pînă la brîu și desculți, între care – am aflat – sînt şi mulţi români, transformă un deșert de nisip într-o uriaşă sală de restaurant, cu scăunele, măsuţe acoperite cu pînză, pe care prind a pîlpîi liric lumînărele. Pe jos, fireşte, în loc de parchet sau mozaic, nisip. Măsuţele împing îndrăzneala pînă la a ajunge în buza mării. De la o astfel de măsuţă pînă la tejgheaua barului e cam vreo jumătate de kilometru. Şi, totuşi, deşi e o asemenea distanţă, deşi e întuneric beznă, ajunge să ridici laba pentru ca din pămînt, mă rog, din nisip, să răsară lîngă tine un ospătar cu şorţ şi carneţel. Comanzi o friptură şi o sticlă de vin. Te întorci spre mare şi, răsturnat pe scaun, ţinînd cotul pe albul pînzei, dai iama prin pulpane prăjite. N-ai nevoie de garnitură. Pe post de cartofi pai ţi se oferă pe gratis zbuciumul valurilor în întuneric, luminile unui vapor în depărtare. Într-un cuvînt, o privelişte de neuitat. Ca şi friptana pe care o dai gata. Aceeaşi Mare poate fi consumată însă şi din spatele unor ferestre uriaşe. La Rosh Hanikra, mîncăm într-un restaurant în formă de vapor. Deşi funcţionînd pe formula fast-food-urilor, localul oferă clientului şansa de a admira, între două linguri de ciorbă, Mediterana, în varianta ei liniştită.

Priveliştea poate fi naturală sau istorică. Ea poate fi şi a prezentului. La acest capitol excelează Parisul. Mai toate restaurantele şi cafenelele Parisului sînt alcătuite după principiul: Bei o cafea şi te uiţi la cei ce trec.

Din acest punct de vedere, toate sînt deţinătoare ale unei terase trîntite de-a dreptul pe trotuar. Iei loc la una din măsuţe, comanzi cafeaua sau crenvurștii şi caşti gura la stradă. Mare lucru nu ţi se oferă: trecători banali, automobile cu duiumul, maşini ale Poliţiei, Salvării şi Pompierilor, umblînd în goană. Localurile sînt pregătite să facă faţă şi vremii friguroase. Pentru asta asta, ele sînt dotate cu ferestre mari, prin care poţi privi, stînd comod înăuntru, forfota obişnuită a carosabilului.