„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Concurentul american

Peste cîţiva ani Ştefan Cîmpureanu avea să plece din Vintileasa la Floreşti, unde se va angaja ca muncitor necalificat pe şantierul Fabricii de nituri. Făcu, apoi, un curs de calificare, chinuindu-se vreo şase luni, sîmbătă de sîmbătă, să stea în băncile strîmte şi vechi, ale Şcolii generale nr. 3, Floreşti, unde se ţineau orele. Băncile erau vechi, slăbite din cuie de neastîmpărul atîtor generaţii de elevi, şi scîrţîiau la cea mai mică mişcare. De aceea, primele ore nici nu se putuseră ţine ca lumea. Elevii aceştia bătrîni, arşi de soare, cu bătături în palme, se foiau, se întorceau în toate părţile, scriau cu tot trupul, lăsîndu-se greoi în creioanele lor chimice, cu mina spălăcită, şi întreaga clasă dădea pete margini de scîrţîituri pe diferite voci: ascuţite, plîngăreţe, groase, gemînde. Atunci, profesorul de la catedră se depărta brusc, o depărtare calmă şi înaltă, de unde le făcea semne, fără să fie auzit, pînă cînd foielile se întrerupeau o clipă, şi atunci vocea profesorului suna aproape, la doi paşi de ei, clară, de o claritate care te făcea să plîngi.

Se hotărî ca elevii să nu se mai mişte, nici să nu tresară măcar, să se poată ţine, totuşi, orele. Lecţiile deveniră astfel un chin. Cefele lor, negre de soare, plesneau de încordare. Îşi simţeau hainele ude, ţesătura lor îmbibată de o sudoare fierbinte, sîcîitoare. Încordaţi să nu se mişte cumva, nu mai înţelegeau nimic. Chinuitor, cumplit de chinuitor, era cînd unul dintre ei nu se putea stăpîni, se scărpina la subsuoară sau îşi muta un picior amorţit. Banca scîrţîia prelung, mişcîndu-se alene dintr-o parte într-alta, gata să se prăbuşească. Atunci toţi se răsuceau spre el, cuprinşi de o veselie prostească, strălucind de bucurie că acela greşise primul şi nu ei, că profesorul sau profesoara îl va certa. Se înroşeau de bucurie, hă, hă, hă, rîdeau prelung, arătîndu-şi fundul gîtului, în care se mişcau amigdalele, ca nişte animale vii şi ascunse, de bucurie că au scăpat, pentru că oricare din ei putea fi în locul celui ce nu se putuse stăpîni.

Oricum, Ştefan Cîmpureanu termină cursul, şi ajunse forjor la Fabrica de nituri. Avea încă din copilărie un respect desăvîrşit pentru Autoritate, şi nimeni nu se miră cînd îl văzu semnînd la gazeta de perete despre avantajele cooperativizării agriculturii sau despre duşmanul căruia trebuie (toţi, tovarăşi!) să-i smulgem masca! Trecu cu brio prin toate perioadele entuziaste ale uzinei. Participă astfel la „Mişcarea naţională pentru inovaţii”, făcînd îmbunătăţiri serioase la mînerul unui burghiu, care-i aduse o diplomă. Obţinu apoi insigna „Prieten al cărţii” şi ajunse în faza orăşenească a Concursului „Iubiţi cartea”. Nu prea se omora cu cititul. Împrumuta cărţi din milă pentru bibliotecară, o fetişcană subţire şi osoasă, într-o eternă rochie albă, cu mîneci scurte, de i se vedeau subsuorile, ce şchiopăta uşor; un defect din copilărie, cînd fusese lovită de o vacă. De multe ori voise să nu mai împrumute cărţi, n-avea timp de aşa ceva, în baraca în care şedea era prea multă gălăgie seara, dar de fiecare dată, îi era milă de fată, care-i zicea:
— Ia una nea Ştefane, măcar mata să iei, că mă dau afară dacă n-am cititori!

El lua din nou, lua tot ce-i vîra pe gît bibliotecara, de fiecare dată zicîndu-şi, înciudat, că nu se mai poate continua aşa. Data viitoare, gata, nu mai iau cărţi! Lua însă în continuare, fişele se umpleau unele după altele, cu iscălitura lui amănunţită în dreptul fiecărui titlu împrumutat:
Literatură, Istorie, Filozofie, Ştiinţă.

Lecturi serioase, care uimiră o brigadă sosită în control de la Centru şi o făcură să noteze numele acestui muncitor cu lecturi de membru titular al Academiei.

Veni apoi perioada marilor întreceri socialiste. Ţara întreagă era o întrecere socialistă. Tot ce sufla se lua la întrecere cu tot ce sufla. Se întrecea oraş cu oraş, om cu om, uzină cu uzină, tractor cu tractor, furnal cu furnal. Se întreceau nu numai cei aflaţi unul lîngă altul, ci şi cei despărţiţi prin sute de kilometri. Strungarul Petre Băieşu din Maramureş chema la întrecere pe strungarul Ioniţă Ionescu din Constanţa. Filatoarea Maria Marineasa din Lugoj chema la întrecere pe filatoarea Ioana Vasilca din Rădăuţi. Cei ce se chemau la întrecere habar n-avuseseră unul de altul pînă atunci. Cea provocată la întrecere afla vestea de la direcţiune.
— Tovarăşă Maria, îi zicea directorul tovarăşei Maria, adusă pînă la direcţiune tot într-o fugă, de Ionica, femeia de serviciu, veşnic speriată şi agitată, ai aflat vestea cea mare?

Tovarăşa Maria n-o aflase, fireşte. Şedea în faţa directorului buimăcită complet, cu basmaua uşor lunecată într-o parte, plină de scamă, aşa cum fusese luată din secţie. O clipă se gîndea că, poate, în sfîrşit, i se aprobase o casă din fondul de locuinţe al întreprinderii. Sau că Miliţia dăduse de băiatul ei, dispărut cu vreo doi ani în urmă.
— Tovarăşă Maria, zicea directorul, străduindu-se să fie cît mai solemn, după ce, în prealabil, schimbase o privire plină de înţelesuri cu secretarul de partid, care şedea mai deoparte („Nu ţi-am spus eu? Nu ştie”), ai fost chemată la întrecere de tovarăşa Ioana Ionescu, din Sighetul Marmaţiei. Uite, scrie în „Scînteia”. Şi directorul îi făcea semne să se apropie de biroul uriaş, lucios, pe care abia atunci vedea ea „Scînteia”, mai precis textul tipărit cu litere groase, de o şchioapă, pe pagina întîi. Nu îndrăznea să se apropie, neştiind cum se procedează în asemenea ocazii (la învăţămîntul politic li se vorbise de importanţa întrecerilor socialiste, dar nu li se spusese ce-ar fi trebuit să facă ele în cazul cînd ar fi fost chemate la întrecere). La insistenţa directorului, tovarăşa Maria se apropia, cu mîna dusă la gură ca şi cum s-ar fi aşteptat să-şi înăbuşe un ţipăt. Şi, într-adevăr, era să ţipe de spaimă. În text îi sărea în ochi numele ei: Maria Buzdugan. Tipărit cu nişte litere groase, mari, atît de mari încît Mariei Buzdugan i se făcea frică.

O dată cu întrecerea socialistă, pe Ştefan Cîmpureanu îl cuprinse un neastîmpăr ciudat. Citea zilnic ziarele, de fapt, seară de seară, urcat în patul lui supraetajat, în izmene, după ce se spălase pe picioare, şi în timp ce ceilalţi, din dormitorul uriaş, îşi pierdeau timpul cu o rîvnă de-a dreptul ieşită din comun. Ori de cîte ori citea despre faptele eroice ale celor prinşi în întrecerea socialistă îl apuca o ciudă cumplită. E drept, propusese şi el directorului o chemare la întrecere, dar oricît se zbătuseră cei de la Centru, tot nu reuşiseră să-i găsească concurent. Ştefan Cîmpureanu lucra acum fără nici un chef, aşteptînd momentul cînd răspunsul avea să-i aducă adversarul. Dar răspunsul întîrzia, şi lui îi era tot mai clar că acel concurent nu se va găsi. Şi iată că, într-o zi, prin intermediul „Scînteii” veni şi concurentul! Ziarul publica pe ultima pagină o ştire despre un muncitor american (John Forster) care, printre altele, făcea 100 de nituri pe zi. Ştefan Cîmpureanu ameţi de invidie. 100 de nituri pe zi? El abia dacă făcea 50. Şi înverşunat, hotărî să-l ajungă şi să-l întreacă. În cîteva zile, locul lui de muncă deveni de nerecunoscut. Conducerea întreprinderii hotărî să dea acţiunii un caracter excepţional. La intrarea în întreprindere fusese aşezată o pancartă prinsă în nituri de un panou de beton armat, pe care se putea citi:

Muncitorul Ştefan Cîmpureanu din această întreprindere se află în întrecere paşnică cu muncitorul american John Forster”.

Lîngă locul de muncă al lui Ştefan Cîmpureanu trona un tablou gigantic,  înfăţişîndu-l  pe John Forster, aşa cum îl văzuse pictorița întreprinderii, Lilica Banu, funcţionară la Contabilitate, membră de partid şi de sindicat. Un american gras, cu pălărie albă, cu pantaloni albi şi bluză albă, zicînd vesel, împăcat cu noua situaţie:

Bravo, Fane, m-ai bătut, trebuie s-o recunosc!

Şi dedesubt urarea:

Întreaga uzină e alături de tine, nea Fane!

Iar nea Fane trăgea tare. Zilnic veneau în vizită pionieri din toată țara,  oprindu-se sfioşi la cîţiva metri depărtare, în timp ce instructorul, după ce-i privea o clipă mustrător, zicea:

Aici, aşa cum v-am explicat, lucrează tovarăşul Fane Cîmpureanu, cel ce a chemat la întrecere paşnică pe muncitorul american John Forster.

Între timp se schimbă şi profilul întreprinderii, şi nimeni nu mai avu nevoie de nituri. El însă continua să facă nituri, disperat că americanul acela urîcios nu ceda nici un metru din distanţa care-i depărta. Şi cel mai tare îl enerva că pe chipul concurentului nu se citea nici o sforţare, parcă se juca făcînd mai multe nituri decît el.

Asta pînă într-o zi, prin ianuarie 1990,  cînd se pomeni bătut pe umeri de un american gras, cu pălărie albă, în pantaloni albi şi bluză albă, care îi spuse:
— Sînt John Forster, îmi pare bine că acum, după ce poporul român a răsturnat tirania,  nu mai sîntem adversari!