„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Revoluţia, în Vintileasa

Aproape nimeni din Vintileasa nu urmări intrarea revoluţionarilor în celebrul Studio 4 din după-amiaza lui 22 decembrie 1989. Cei din sat erau ocupaţi pînă peste cap cu alte treburi, mult mai importante. Unii tăiau porcul. Alţii furau lemne. Cei mai mulţi se îmbătaseră încă de dimineaţă. Era vremea răvăcitului. Că voiai sau nu, tot trăgînd vin dintr-un butoi într-altul, era imposibil să nu te faci criţă. Dar chiar treji fiind, vintiliştenii tot n-ar fi ştiut că Ceauşescu fusese răsturnat. De cîţiva ani, nici un televizor din sat nu mai era pus pe Bucureşti. Toată lumea urmărea Moscova. Or, tocmai cînd Mircea Dinescu se făcea că lucrează, bine îndemnat în acest sens de Ion Caramitru, inima socialismului biruitor transmitea o masă rotundă despre importanţa istorică a perestroikăi. Difuzoarele, în schimb, funcţionau pe Radio-Bucureşti. Toate erau însă afară, pe prispă, atîrnate într-un cui. Cei din casă n-aveau cum să audă vestea cea mare. Cei de afară aveau treabă cu porcul. Pavel Tînjală, un bătrîn din Vintileasa Deal, tocmai vîrîse cuţitul în gîtlejul animalului. Printre zbieretele deznădăjduite, urechea lui prinse strigătele: Ura! Dictatorul a fost răsturnat! Trăiască România Liberă!
– Ia te uită!, mormăi el, ştergîndu-şi cuţitul de sînge, iar dau ăştia o piesă cu 23 August!

În scurt timp însă, vestea umplu satul. Ceauşescu fugise! Mulţimea din piaţă intrase în Comitetul Central! Televizoarele fură puse rapid pe Bucureşti. La început nimeni nu crezu o iotă din ce arăta micul ecran. Văzînd grupurile cu drapele din Studioul 4, toţi crezură că-i vorba de o nouă ediție a emisiunii Cîntarea României. Europa Liberă, la care alergară cu toţii, confirmă că tot ce se difuza la televizor era adevărat. Din acel moment, Vintileasa nu se mai dezlipi de aparat. Ce se întîmpla pe micul ecran întrecea cu mult tot ceea ce văzuseră ei în filme, inclusiv în cele americane. Porcii fură lăsaţi în mijlocul ogrăzii. Vinul rămase nerăvăcit. Cei beţi se frecară la ochi, crezînd că s-au pilit atît de tare, încît au vedenii politice. Noroc cu cei treji, care îi liniştiră, spunîndu-le că şi ei văd la fel. Noaptea de 22 spre 23 decembrie trecu nedormită. Vintileştenii urmăriră cu sufletul la gură informaţiile despre prinderea lui Ceauşescu. Se făcură pariuri pe tema dacă va reuşi sau nu să fugă în străinătate. Spre dimineaţă, unii se luară la bătaie. Cei ce pretindeau c-au cîştigat aduceau drept argument ştirea dată la televizor că dictatorul fusese prins. Ceilalţi răspundeau că televiziunea minte. Ei susţineau că nu Ceauşescu fusese arestat, ci dublura lui. Ceauşescu fugise în Cuba, după ce, în prealabil, îşi pusese mustăţi false, să semene cu Ion Ţiriac.

Chestia cu teroriştii nu-i sperie deloc. Cu ani în urmă, pe izlazul din Vintileasa funcţionase un poligon de artilerie. Zi şi noapte proiectilele vîjîiseră peste sat. Pe la miezul nopţii, ieşiră şi ei din case, trăgînd cu urechea. Nu auziră nimic deosebit. Doar pe Costache Boambeş, care-şi făcea nevasta curvă. Dar asta n-avea nici o legătură cu Revoluţia. A doua zi pe la prînz, Vintileasa începu să se plictisească. Pierdeau timpul cu tot felul de prostii, în timp ce prin gospodărie erau atîtea de făcut! Trebuia rînit la vaci. Porcul aştepta să fie pus în borcane. Vinul băltea prin găleţi. Astfel că satul se întoarse la treburile lui de fiecare zi. În faţa televizorului rămaseră doar cîţiva flăcăi. Aceştia, muncitori la Floreşti, se adunau de vreo săptămînă, după-amiază de după-amiază, la Mitiţă Banu, ai cărui părinţi erau plecaţi la băi. Jucau table pe rupte, pălăvrăgeau pînă îi dureau fălcile, fumau. Ar fi mers, desigur, la lucru, dat fiind că în sat se plictiseau de moarte, dar nu aveau cu ce. Şoferul autobuzului care trecea prin Vintileasa se îmbătase criţă, luînd drept ostatic autobuzul. Numeroşii delegaţi trimişi de IRTA se întorseseră la Floreşti cu buzele umflate. Nici Miliţia nu reuşi mare lucru. Şoferul, care locuia într-un sat din munţi, la capătul traseului, ameninţa că pune autobuzul pe foc. Cîteva seri la rînd, flăcăii văzură entuziasmaţi cum Revoluţia cuprinde întreaga ţară. În zeci, sute de locuri, primăriile fuseseră luate cu asalt. Masele populare, ascultînd îndemnurile de pe micul ecran, ieşiseră în stradă sau, mă rog, în uliţă, după cum era localitatea, urbană sau rurală. Numai în Vintileasa nu se întîmpla nimic. Primarul, un fost ceauşist, bea pe gratis la bufet şi, după ce se făcea cui, dădea cu pumnul în masă, răcnind cît putea de tare:
Jos Ceauşescu! Mai adă o sticlă.

Vintileasa nu era cea mai amărîtă comună de pe cuprinsul ţării. Şi cu toate acestea, iată, alte localităţi mult mai prăpădite, unele chiar fără lumină electrică, i-o luaseră înainte. După procesul lui Ceauşescu, despre care tot satul spunea că a fost trucat, grupul de flăcăi hotărî să treacă la acţiune. Programară pentru a doua zi o mare manifestaţie în faţa primăriei. Aşa îşi propuseseră ei: mare manifestaţie. În realitate însă, nu putea fi vorba de aşa ceva. Gospodarii pe la care trecuseră nici nu voiseră să audă.

– Măi băieţi, le zicea cîte unul, aţi înnebunit?! Mă vedeţi pe mine, om bătrîn şi cu copii însuraţi, umblînd noaptea pe şosea cu steaguri şi pancarte?! La 23 august, hai, mai treacă-meargă, m-am dus. Afacerea se întîmpla la Floreşti, nu aici, în Vintileasa. N-aveam cum să mă fac de rîs în faţa celor din sat. Apoi, deplasarea se ponta cu două zile muncă la colectiv. Sînteţi voi în stare de aşa ceva?

Sigur că nu erau. Ceruseră sprijinul preşedintelui C.A.P., dar acesta îi refuzase politicos, spunînd că, în această privinţă, nu se primise încă nici o indicaţie de la Comitetul Judeţean de partid. Flăcăii se văzură obligaţi să se mulţumească şi cu o mică manifestaţie. Mai ales că şi asta fusese cît pe-aci să nu mai aibă loc. Nimeni nu voia să aducă de acasă un cearşaf pe care să se scrie cu vopsea roşie: Jos primarul! Primarul = Ceauşescu!

Toţi dădeau din colţ în colţ. Unii motivau că nu le dau voie părinţii. Alţii că cearşafurile lor nu erau într-o stare demnă de a exprima voinţa maselor populare din Vintileasa. Tot Mitiţă Banu se sacrifică pînă la urmă. Ai lui erau plecaţi la băi, aşa că n-a fost prea greu să ia un cearşaf din ladă, să-l rupă în două şi să prindă bucăţile de araci. Pe una din pancarte trecură lozincile împotriva primarului. Pe cealaltă, dorinţa de veacuri a vintileştenilor:
Vrem alegeri libere!

Făcură rost şi de drapelul de stat al R.S.R. Îl scuturară de praf, îi decupară stema şi-l dădură lui Cornel Bărboi, care trebuia să-l vînture încolo şi încoace, cum văzuseră la televizor că fac cei din balconul Comitetului Central. Lui Cornel Bărboi nu-i veni prea greu să transpună în practică sarcina încredinţată. Avea o mare experienţă la acest capitol, dat fiind că ducea prapurii la înmormîntări. Încercară să facă rost şi de o portavoce, dar nu reuşiră. Vasile Calistru, singurul care avea aşa ceva (îi rămăsese de la o echipă de filmare şi o folosea la îndrumatul cirezii, pentru că era văcarul satului), îi refuză categoric, pe motiv că i se consumă bateriile.

Cu chiu, cu vai izbutiră să se strîngă vreo 15 inşi. În dimineaţa zilei de 27 decembrie o porniră spre Consiliul Popular, aflat în celălalt capăt al satului. Gospodarii întîlniţi în cale se opreau şi-i priveau îndelung. Cîte unul se interesa curios:
– Da’, unde mergeţi, măi flăcăi?
– La revoluţie, nene, răspundeau băieţii, mişcînd drapelul într-o parte şi în alta.

Pe marginea şoselei se aţineau cîţiva băieţi rebegiţi de ger, care se luaseră după ei, smiorcăindu-se că vor să meargă la revoluţie. Pretenţia asta născu discuţii între demonstranţi. Unii susţineau că trebuie primiţi, ba, mai mult, puşi în faţă, cum se întîmplase la Timişoara. Să vadă, au curaj tancurile să treacă peste trupurile lor nevinovate?! Alţii erau net împotrivă, zicînd că prezenţa mucoşilor ar putea compromite mişcarea. Ajunseră în cele din urmă la un aranjament mulţumitor pentru toată lumea. Îi lăsară pe băieţaşi să-i însoţească pe marginea drumului. În faţa Consiliului Popular nu găsiră nici TAB-uri, nici trupe USLA, ca în Piaţa Palatului. Uşa era închisă cu lacătul. Primarul era la bufet. Demonstranţii nu disperară. Ocupară maidanul din faţa primăriei şi ridicînd sus pancartele şi agitînd energic drapelul, prinseră să strige lozinci. Din cînd în cînd cădeau în genunchi şi rosteau Tatăl nostru în cor, după exemplul, văzut la televizor, al tinerilor revoluţionari din Piaţa Romană. Vecinii se iviră pe prispe. Unii, furioşi că derbedeii ăia zbierau fără rost la uşa Consiliului, deşi se vedea limpede că acesta n-avea program. Alţii îi îndemnau în glumă să meargă la biserică, pentru că acolo era mai nimerit să spună Tatăl nostru în genunchi. Flăcăii nu le dădură nici o atenţie. Învăţaseră asta de la tinerii bucureşteni, care, la provocările securiştilor şi ale altor slugi ale dictatorului, strîngeau rîndurile şi strigau:
Fără violenţă! Şi voi sînteţi români!

Pe prispa Miliţiei îşi făcu apariţia Vasile Andronache, şeful Postului. Era boţit de somn, fără centură, cu cămaşa scoasă din pantaloni. Băuse zdravăn azi-noapte la o cercetare de furt din avutul obştesc, în comuna vecină. Strigătele flăcăilor îl treziseră din somn. Soarta revoluţiilor depinde uneori de o simplă întîmplare. Poate dacă plutonierul major Vasile Andronache n-ar fi fost atît de mahmur în acea dimineaţă, Vintileasa s-ar fi înscris la loc de glorie în marele concert al Revoluţiei române. Şeful postului, urmînd exemplul trupelor USLA din Piaţa Palatului, ar fi trecut de partea demonstranţilor. Le-ar fi deschis larg uşa primăriei, lăsîndu-i să intre în sediu şi să-l ocupe. Numai că Vasile Andronache era mahmur. Îl dureau tîmplele atît de tare că-i venea să se dea cu capul de toţi pereţii. Arsuri înfricoşătoare i se căţărau pe gîtlej.
– Tu-le muma-n cur! mormăi el, vinul n-a fost curat. Cine ştie ce prostii au pus în el!

Şi, pe acest fond de indignare împotriva celor ce stricau bunătate de vin cu tot felul de chimicale, îşi puse mîinile în şold şi răcni:
– Bă, puţoilor! Plecaţi acasă că vă ia mama dracului! Ia te uită, aţi stricat bunătate de cearşaf! Ei lasă că vă spun eu părinților!

La aceste vorbe, lui Mitiţă Banu i se făcu brusc frică.
– Băieţi!, şopti el pierit. Eu o şterg acasă, dacă află bătrînu’ c-am luat cearşaful din ladă, mă stinge în bătăi. Şi fără să le mai aştepte răspunsul, strînse cele două pancarte, le puse la subusoară şi plecă. Rămaşi fără materialul revoluţionar, dar şi speriaţi că ai lor nu ştiau ce făcuseră, ceilalţi plecară capetele tăcuţi şi o luară încet după el.

Peste Vintileasa se arcuia un cer cenuşiu. Fumurile se înălţau drept, ca nişte stîlpi subţiri şi singuratici, deasupra acoperişurilor de şindrilă. Se prevestea o ninsoare straşnică. Din toate părţile se auzeau strigăte şi chiuituri vesele. Deşi mai erau trei zile pînă la sfîrşitul anului, Vintileasa se-apucase să facă revelionul.
Nu de altceva, dar dacă-l interziceau noile autorităţi?!