De cum ajung la intrarea în bloc dau buzna, de prin ascunzișurile în care au stat, cele cinci mîțe ale zonei. Imaginea mea e asociată pavlovian cu mîncarea.
Pe jos, lîngă perete, zac grămăjoare de boabe.
Altcineva, la fel de milos ca mine, a trecut pe aici și le-a dat de mîncare.
Mîțele sînt, neîndoielnic, ghiftuite.
Și cu toate acestea au ieșit din ascunzișurile care le asigură și umbra, atît de bună acum în plină caniculă, pentru a pune de un miting în fața ușii de la intrare.
Cum au ajuns, se prind într-un lung șir de manevre cărora nu le găsesc nici o explicație rațională.
Două dintre ele se lovesc ușor cu capetele, ca și cum s-ar împunge.
O fi vreun soi de salut scurt : Ce mai faci?
Nu cred.
S-au văzut cu cîteva minute în urmă, cînd li s-a dat de mîncare.
Două se miros reciproc în fund.
Din cîte știu, asta înseamnă recunoaștere reciprocă.
Sînt aici, pe strada asta liniștită, de vreun an.
De ce mai simt nevoia să-și verifice reciproc identitatea?
Una, sau mai degrabă unul, pentru că e vorba motan (gras, deoarece e castrat) trece de îndată la procedurile cerute de Lingușirea celui care le-ar putea da ceva de halit.
Se freacă de cracul pantalonului meu.
Se răstoarnă cu burta-n sus.
Ridică spre mine o privire cristalină și deschide botișorul într-un mieunat.
În sfîrșit, am găsit cheia de la intrare.
O răsucesc în broască, gîndind:
Să fiu al dracului! Ăstora nu le e foame. Au dat fuga din ascunzători, pentru că mor de plictiseală.
Apariția mea seamănă, în lumea mîțelor de pe strada asta, cu descinderea unei vedete de la București într-un tîrgușor de provincie.