Peste cîţiva ani, după înfiinţarea GAC-ului „Drum nou”, comuna Vintileasa, Ghiţă Tovarcea avea să fie autorul unei isprăvi de care se va duce vestea cîteva sate în jur, dacă nu chiar și mai departe.
Era în ziua de Paşti, care coincidea în acel an cu 1 Mai. Cei plecaţi din sat, muncitori, studenţi, elevi, profesori, veniseră acasă pentru cele trei sărbători legale, 30 aprilie, 1 mai şi 2 mai.
Cu o zi înainte, pe autobuzele RATA fusese omor la cursa de patru după-amiaza. Unii călătoriseră pe acoperişul autobuzului. Erau trei inşi din Vidra: un inginer bucureştean, un profesor de sport şi un cercetător ştiinţific. Şedeau acolo sus, cu geamantanele de piele alături, ţinîndu-se strîns de grătarul pentru portbagaj, albi de praf din cap pînă în picioare. Ei însă nu se sinchiseau, deşi costumele de sărbătoare, cravatele, cămăşile albe scrobite erau atît de prăfuite că puteai să scrii pe ele cu degetul. Şedeau acolo sus, trăgînd aer în piept, ca nişte pui de cuc, şi salutînd (cuviincios) cînd zăreau pe marginea şoselei vreun cunoscut de prin satele vecine.
A doua zi, de Paşti, pe la 11, şoseaua Floreşti-Vidra era aglomerată ca un bulevard. Grupuri-grupuri de fii ai satului se plimbau cu familia, ţepeni, răsucind gîtul într-o parte şi-n alta, cum se cade să se arate nişte oameni care mureau să pară satisfăcuţi de ceea ce ajunseseră în viaţă. Bufetul vuia de-o hărmălaie veselă. Mulţi fii ai satului îşi tîrîseră pînă aici bătrînii părinţi şi-i cinsteau cu licheur, o băutură leşinată de dulce, insinuantă ca uleiul, care întorcea pe dos stomacurile obişnuite cu flacăra aspră a rachiului de prune. În toată această mulţime veselă, un singur om era posomorît, ba mai mult furios: Ghiţă Tovarcea. Paznic la CAP, el n-avea liber şi, în consecinţă, umbla pe şosea călare, cu pălăria trasă pe sprînceană şi biciul în mînă. Aerul lui posomorît, tăcerea care înconjura trecerea lui în sus şi în jos, dar mai ales faptul că lăsa calul să meargă drept, fără să ocolească grupurile vesele, lăsau impresia unui om care-şi vedea de treaba lui, uşor dispreţuitor la această hărmălaie prostească într-o zi în care alţi oameni, cum ar fi, de pildă, el, au de lucru pînă peste cap. Evident, nimeni nu-i ceruse să meargă pe şosea în sus şi-n jos călare. Dimpotrivă, ar fi trebuit să stea în ghereta lui de la GAC. Totuşi, el trecea printre oamenii veseli, pe care calul îi împingea cu botul, făcîndu-i să se dea la o parte, speriaţi. Şi dacă ar fi îndrăznit cineva să-i zică, băi, nene, du-te şi mata cu cămila asta mai încolo! el atîta ar fi aşteptat. I-ar fi arătat el respectivului ce înseamnă să te legi de un om care, în timp ce toată lumea petrece, trebuie să stea cocoţat pe spinarea unei gloabe şi să se lase zdruncinat de poticnirile respectivei. Dacă la început cei de pe şosea îl priviseră uimiţi, unii făcînd haz, alţii întrebîndu-se, cine e nenea ăsta de pe cal? în timp ce el, ţinînd o linie dreaptă imaginară, îşi zicea că toată lumea îşi spune, băi, cine o fi ăsta? săracul, nici azi, în Sfînta Sărbătoare n-are timp liber! după un timp nimeni nu-i mai dădu atenţie. Se fereau la o parte, fără să-l privească măcar, continuînd să rîdă, să glumească, să fumeze, să se bată pe umeri sau să se îmbrăţişeze, mă rog, ca într-o zi de sărbătoare. Ghiţă Tovarcea mai trecu în sus şi-n jos de vreo cîteva ori, şi, pe măsură ce realiza că oamenilor li se părea un fapt absolut firesc ca, azi, în Sfînta Sărbătoare, cînd toată lumea petrece şi se veseleşte, un ins să umble călare prin sat, tras la faţă de preocupările adînci şi grele, ce-l rodeau, creştea în el o ură ameţitoare, dar neputincioasă.
La un moment dat, trecînd pe lîngă Cooperativa sătească, auzi zvon de glasuri la bufet şi clinchet de pahare, şi prin geamurile cît un perete, nespălate, de ajunseseră cenuşii, văzu o mulţime bine dispusă, stînd pe scaune şi dînd din mîini, în timp ce fumul ţigărilor plutea în voia lui deasupra capetelor, părînd să zică:
Uite, mă fîţîi şi eu încolo şi încoace, e drept, fără nici un motiv!
O ură cruntă îl cuprinse faţă de cei ce şedeau acolo veseli, petrecăreţi, fără să le pese că el era azi de serviciu. Şi sub puterea ei, dînd calului cîteva călcîie, sări straturile de flori uscate, sădite acolo cu ocazia vizitei prim secretarului de la judeţ, şi, strunindu-l uşor, intră călare în bufet, răsucind în dreapta şi în stînga o privire provocatoare, de om pus pe scandal. Fără să descalece, ţăcănind din potcoave pe cimentul de pe jos, se apropie de tejghea şi ceru, răstit, o litră de ţuică, abia aşteptînd ca cineva să se mire sau ca vînzătorul să-l refuze. Evident, le-ar fi zis imediat:
Am şi eu dreptul, ca om care trag astăzi, nu ca voi, care benchetuiţi, măcar la un litru de ţuică.
Păi, sigur că ai, dar nu văd de ce trebuie să intri călare în bufet! Aici, el ar fi rîs satisfăcut de naivitatea lor şi cu sentimentul că arcul capcanei a zbîrnăit în aer şi clapa grea de metal a căzut, ar fi zis, scurt:
Mă grăbesc, n-am timp, ca voi, de petrecut prosteşte!
Nimeni însă nu-i spuse nimic. Pe la toate mesele se tăifăsuia cu îndîrjire, inşi năduşiţi, cu cravatele strîmbe, numai în cămăşi, leoarcă pe la subţiori, dădeau din gură fără contenire, arătîndu-şi unul altuia albul ochilor şi feţele roşii de căldură. Nu-i spuse nimic nici bătrînelul beţiv de lîngă tejghea, ce îi cerşea lui Mihalache Buric, vînzătorul, de vreo oră, o litră de ţuică, fixîndu-l cu o privire languroasă. Nu-i făcu observaţie nici Mihalache Buric, deşi, de firea lui era un tip arţăgos, gata de scandal. Dimpotrivă, cînd Ghiţă Tovarcea îi ceru de sus, de pe spinarea calului, o litră de ţuică, el luă sticla de Piteşti de pe raft, turnînd grijuliu, de parcă ar fi fost medicament, în sticluţa de o litră, o umplu pînă la semn şi, după ce o răsturnă în pahar şi puse sticla la loc, îi întinse paharul. Cînd acesta, sufocat de flacăra iute a rachiului se întrerupse cîteva clipe, holbînd asupra tejghelei o privire de om căruia îi umblă ceva viu prin burtă, Mihalache Buric îl întrebă blînd:
– Te-au pus azi de servici?
– Îhî, dădu din cap Ghiţă Tovarcea, simţind că i se moaie încheieturile şi-i vine să plîngă.
Plăti, primi restul şi, ieşind din bufet, se îndreptă spre spatele magaziei de mărfuri şi acolo, rezemat de peretele mucegăit, simţind în nări mirosul uscat al păianjenilor de la streaşină, plînse înăbuşit, cu sughiţuri fără să se dea jos de pe cal.
Îşi plînse de milă.