Camera Deputaţilor, la orele unei dimineţi de vară.
E încă răcoare.
Cu toate acestea, simţi cu întreaga fiinţă canicula care se va năpusti după-amiază peste Marele Oraş.
Pînă atunci însă, sub puterea aerului proaspăt, înviorător, încerci vioiciunea eroului principal din melodia Macarale.
Maşinile, numeroase, stau cuminte în Parcarea marcată a fi a Camerei Deputaţilor de un triunghi albastru pe fond galben.
Undeva, în mijlocul Parcării, răsare dintre spinările maşinilor silueta unui bărbat. E un deputat al Majorităţii, care, profitînd de intervenţia Opoziţiei în plen, a ieşit din incintă pentru a-şi curăţa maşina pe dinăuntru.
Două persoane feminine, în uniformă de un roşu-cărămăziu, bătător la ochi, proaspăt fardate şi cu mănuşi protectoare, din piele de căprioară, spală pridvorul plimbînd încolo şi încoace, ca şi cum ar lucra la o frescă, teul prevăzut cu senzori de umiditate.
Cum intri în clădire, pe uşa de fier forjat, larg deschisă acum în sesiune parlamentară, dai cu ochii, pe Dreapta, de Registratură.
În faţa ta înaintea primei trepte a scării monumentale, se află dispozitivul de verificare electronică.
La Registratură, combinată cu Informaţii, lucrează zece persoane. Toate în roşu-cărămiziu, ajuns uniforma angajaţilor de la Camera Deputaţilor, diferită de cea a angajaţilor de la Senat: albastru intens, de controlori de bilete de pe Căile Ferate Române. Registratura e împărţită în cinci cuşete. Fiecare cuşetă are la dispoziţie un ghişeu, la care solicitatorul trebuie să-şi prezinte capul, o masă, care poate fi folosită şi pentru luarea prînzului, şi un telefon de interior, la care vorbeşte lucrătorul cînd cel din faţa sa vrea bilet de intrare la un anume ales al Poporului. Cu telefonul la ureche, funcţionarul se răsuceşte preţ de 90o pe un scaun rotitor. În privirea sa ghiceşti mîndria unuia de care depinde accesul tău într-un loc rîvnit. Tocmai acum, cînd te pregăteşti să-ţi scoţi de prin buzunare tot ceea ce e metal, ca să treci de controlul electronic, la ghişeul numărul unu, un cetăţean cu bască, extrage dintr-o sacoşă de supermarket ieftină un dosar flenduros vîrît în celofan.
Face asta cu mişcări încete, enervante pentru un om cu treabă.
Funcţionarul de la ghişeu nu e însă un om care să nu-şi vadă capul de treburi.
Dimpotrivă.
Pînă la finele programului mai sînt cinci ore.
Cinci ore mari şi late.
Pînă atunci, are la dispoziţie vreun sfert de ceas de pierdut cu sandvişul adus de un coleg de la bufetul Parlamentului. Cît timp solicitatorul îşi scoate dosarul din pungă şi-l aşează grijuliu pe pervazul ghişeului, angajatul Camerei Deputaţilor primeşte, împreună cu sandvişul, sfaturi preţioase privind mîncarea.
– Are maioneză! îl avertizează colegul înainte de a se şterge pe deşte cu o bucată de hîrtie ruptă din sulul aflat la dispoziţia celor din birou pe raftul unui dulap, alături de o sticlă de apă minerală şi o piramidă de pahare din plastic.
Solicitantul n-a terminat de scos dosarul. Celofanului, eliminat prin rupere, îi urmează hîrtia de sac de ciment, legată cu sfoară. Nodul se încăpăţînează să rămînă nod. Solicitantul reclamă o foarfecă. I se dă, fără a i se arunca o privire, în chip mecanic, deci. De sub învelişul de hîrtie de sac de ciment apare o cutie de bomboane, lipită cu scotch, de-a lungul şi de-a latul. Pentru desfacerea cutiei e nevoie de un cuter. Registratura n-are aşa ceva. Solicitantul îşi aminteşte că are un briceag. În fine, cutia a fost deschisă şi dinăuntru a fost extras dosarul. Cel de la ghişeu îl primeşte cu o mînă.
Cu cealaltă, ţine sandvişul, din care muşcă gospodăreşte.
În fine, dosarul a fost predat.
Solicitantul face drumul invers pentru a pune lucrurile la loc, în pungă.
Departe de aici, în Plen Opoziția se bate cu Puterea, și invers.