„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cu viţelul în tren

Viţelul îl cumpără Tache Scocîlcă tocmai de la Bucureşti. Sigur, putea să cumpere unul de mai de aproape, de la Floreşti, de exemplu, unde miercurea era zi de tîrg, dar el luă hotărîrea asta (de a cumpăra viţelul de la 400 km de Vintileasa) dintr-o ambiţie. Cu banii pregătiţi, fusese la tîrg de cîteva ori şi, de fiecare dată, îl revoltaseră preţurile pe care le cereau bandiţii de acolo. Încercase el să facă gălăgie, trecînd de la un vînzător la altul şi indignîndu-se cu glas tare, dar aceia, după ce-l ascultau, văzînd că nu-i arde de cumpărat, îi spuneau liniştiţi, dar fermi, să-şi vadă de drum. Tache Scocîlcă se trăgea deoparte, stînd şi înfuriindu-se cînd vedea că mulţi inşi, unii chiar din satul lui (culmea!), făceau jocul bandiţilor ăia şi dădeau 1000 de lei (auzi o mi-e de l-e-i!), pe un viţel. Cît despre el, bodogănea Tache Scocîlcă, în timp ce omul deja număra banii, cît despre el, deci, avea să meargă după viţel tocmai la Bucureşti. I-a scris lui băiatul, Anton, muncitor la I.M.G.B., că acolo nu-ţi cere nimeni pe un viţel 1000 de lei (auzi o m-i-e de l-e-i!). Merse deci la Bucureşti, trase la Anton şi, împreună, cumpărară viţelul. Nu-l luă mai ieftin ca la Floreşti, tot o mie de lei dădu pe el, dar, zicea Tache Scocîlcă în tren, venind către casă, cui voia să-l asculte, Bucureştiul nici nu se compară cu Floreştiul. Acolo, la Bucureşti, tîrgul era curat, conectat la electricitate, animalele împărţite pe zone, aici boii, dincolo caii, acolo porcii, nu ca la Floreşti, unde erau toate la un loc, grămadă, unde caii călcau în picioare porcii şi boii împungeau caii. Apoi, la Bucureşti, nu puteai intra în tîrg fără halat, şi fără a fi spălat pe mîini, mai ceva ca într-o farmacie.

Într-un cuvînt, Tache Scocîlcă era încîntat. Nu regreta de loc c-a fost tocmai la Bucureşti după viţel în loc să-l ia, cu aceeaşi bani, din Floreşti, şi apoi, la urma urmei, de ce să creadă bandiţii ăia din Floreşti că toată lumea e proastă.

Uite, că nu era!
De adus, aduse viţelul cu trenul, fireşte. Merse, însoțit de Anton, la Bucureşti-Basarab, unde se formau personalele pentru Iaşi şi Suceava, şi, certîndu-se cu o cucoană, care tot urca la bagaje în vagon, fără să vadă că trenul ăla e făcut şi pentru alţii, nu doar pentru ea, că trebuie să mai călătorească şi alţi oameni cu el, (Tache Scocîlcă, de pildă), urcă viţelul în vagon, priponindu-l pe culoar. Au fost cîteva probleme la urcare, boala de viţel făcînd nazuri şi umblînd cu botul printre şine, după cotoare de măr. Le sări în ajutor un cetăţean de prin părţile Iaşiului, care ducea acasă un sac cu fulgi de gîscă, şi care se interesă cît dăduse pe viţel, cîte kile are, de unde l-a luat. Tache Scocîlcă îi răspunse la toate (asta în timp ce trăgeau o ţigară pusă la bătaie de Tache Scocîlcă, bucuros nevoie mare că rezolvase problema), şi, cum mai rămase puţin pînă la plecare, zvîrliră ţigările şi scuipîndu-şi în palme împinseră viţelul în vagon.

Trenul se puse apoi în mişcare. După ce făcu din mînă băiatului, scoţînd capul pe fereastră, Tache Socîlcă pocni geamul la loc şi începu să se instaleze pentru călătoria pînă la Floreşti.

Mai întîi vru să se asigure dacă nu cumva şi-a pierdut biletul. Se căută prin buzunare, îşi scoase afară, din buzunarul de la piept, tot felul de hîrtiuţe, una îi scăpă jos, în praful podelei, şi cum viţelul dădu s-o ia cu limba, îi arse, scurt, fără şovăire, un picior peste bot. În fine, găsi biletul (era în buzunarul de la piept), şi, rezemîndu-se de uşa compartimentului, începu să privească pe fereastră, aruncînd cîte o privire scurtă şi viţelului care, ostenit, se culcase. Pe lîngă ei se strecurau anevoie călătorii, urcînd sau coborînd pe parcurs. Toţi săreau peste viţel şi toţi simţeau nevoia să zică ceva inteligent, încît, la un moment dat, el începu să se plictisească. Unii rîdeau, amuzaţi de întîmplare, alţii îl întrebau cît dăduse pe el sau unde mergeau. Erau şi dintre aceia care făceau gălăgie, spunînd că ăsta e tren de persoane, nu de vite, dar Tache Scocîlcă nu le dădea nici o atenţie, îi lăsa în plata lor. Răspunse doar unui cetăţean care, într-adevăr, îl scoase din sărite, apucîndu-se să facă gură după ce trecuse de Tache Scocîlcă. Se oprise în loc cu geamantanul în mînă şi zicea că el a plătit bilet ca să călătorească comod şi nu ca să se împiedice pe culoar de tot felul de animale. La început, Tache Scocîlcă îl lăsă să-şi bată gura degeaba, hotărît să nu intre în vorbă cu toţi proştii. Dar cum cetăţeanul nu se potolea, ba chiar începuse să răcnească furios, luînd drept martori călătorii iviţi în uşile compartimentelor şi zgîindu-se amuzaţi, Tache Scocîlcă i-o reteză scurt:
– Ascultă! Matale n-ai treabă?
– Am, dar ce te interesează pe tine?! răspunse celălalt, pus pe scandal.

Tache Scocîlcă se făcu că nu observă trecerea celuilalt la per tu. Căuta să-l scoată din sărite, să se ia la bătaie. Simţi că celălalt e moale, ca o femeie, şi că, în orice caz, la primul pumn, avea s-o ia la fugă. Aşa că, păstrîndu-şi calmul, îşi trase o ţigară din buzunarul de la piept, unde le avea puse în picioare, ca nişte ostaşi în post, o aprinse tacticos şi, trimiţînd fumul spre semnalul de alarmă, zise:
– Și cu ce te deranjează pe dumneata viţelul de pe culoar?! Calmul întrebării îl descumpăni pe celălalt. Nu mult, o clipă, doar atît cît să se înfurie şi mai tare.
– Cum ce, cum ce?! răcni el, vînturîndu-şi braţele, roşu la faţă.
– Uite, de pildă, dacă vreau să merg la wece, mă lovesc de viţelul tău.
– Bine, continuă Tache Scocîlcă dialogul angajat fără voia lui, puteau depune mărturie toţi cei din jur, dar de ce nu mergi matale la wece în celălalt capăt al vagonului? E şi mai aproape.

Cetăţeanul dădu să răcnească ceva, dar tocmai atunci apăru controlorul.
– Dumneata de ce dai voie să se urce cu animalele în tren?! îl interogă, pe un ton furios, cetăţeanul.

Calm şi el, controlorul nu-i răspunse. Se afla abia la al doilea compartiment, mai erau bilete de perforat, nu glumă!
– Biletul dumneavoastră! se adresă el, profesional, cînd ajunse în dreptul cetăţeanului. Tremurînd de furie, cetăţeanul se scotoci prin buzunare, şi-i întinse biletul. Înainte de-al perfora, controlorul îl întoarse pe o parte şi pe alta.
– Biletul dumneavoastră nu-i pentru trenul ăsta!

Cetăţeanul se înroşi, se bîlbîi şi, în cele din urmă, recunoscu:
– Aveţi dreptate, am pierdut celălalt tren şi m-am urcat în ăsta, dar nu cred că e ceva rău, tot atîta costă.
– Buletinul, vă rog! zise controlorul, ascultîndu-l pînă la capăt, cu figura plictisită a omului obligat să audă, zilnic, mii de asemenea explicaţii prosteşti.
– Cum buletinul?! făcu celălalt, muiat cu totul, deja speriat, dar scoţîndu-l, totuşi. Controlorul îl luă, îl deschise, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că buletinul aparţinea celui din faţa sa, apoi, cu el în mînă, porni mai departe, continuînd să performeze bilete. Cetăţeanul îl urma îndeaproape, explicîndu-i într-una, cu un aer prăpădit. Cînd ajunseră la Tache Scocîlcă, acesta îi întinse cele două bilete, cu aerul încîntat al omului care, spre deosebire de celălalt, avea actele în regulă. Controlorul le perforă, plictisit, aruncă o privire viţelului care rumega liniştit, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că biletul era al viţelului şi nu al altuia, apoi, sărind sprinten peste viţel, urmat de cetăţeanul ce se tot tînguia prosteşte, trecu în celălalt compartiment.

În urma lor, calm, Tache Scocîlcă îşi aprinse o nouă ţigară, şi, fără să-şi guste victoria, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic deosebit, începu să privească pe fereastră.