La Meiji, cel mai mare templu șintoist din Tokio, totul e făcut în așa fel încît să te simți ca în religia japoneză:
Călugări în straie de pînză albă, o fîntînă la care, dacă ești șintoist, trebuie să-ți clătești gura înainte de a te ruga, porțile care vin una după alta într-o măreție secretă.
Un mic amănunt, printre altele, îți atrage atenția totuși că te afli într-o lume străveche pusă la lucru, însă, în scopuri turistice. Locul unde tradiția spune că, atîrnînd o tăbliță cu o rugă, aceasta ți se va îndeplini, e dominat de texte în limbi occidentale. Deși sînt niște buni catolici, autorii au găsit de cuviință să-și exprime dorințele în maniera șintoistă. La templul Meiji, lumea modernă e împlîntată în spațiul tradiției japoneze. La Turnul Televiziunii Nipone, lucrurile stau invers, Tradiționalul e vîrît, ca o plombă, în lumea modernă. Sus, în spațiul de unde turiștii străini și autohtoni pot vedea orașul plutind în smog, se află un minitemplu șintoist. Străinii trec pe lîngă el, fără a-i da prea mare atenție, obsedați cum sînt să vadă cît mai mult și dintr-un loc cît mai înalt. Japonezii se opresc însă și se roagă. Minitemplul e o construcție din lemn rătăcită în lumea de telefoane moderne, de automate de Coca-Cola, de baruri elegante. Un afiș lipit alături precizează, în două limbi de circulație internațională, engleza și franceza, că templul a fost ridicat în cinstea celei de a XX-a aniversări a Televiziunii Nipone.
Sincer să fiu, nu m-a dat gata nici tehnologia ultramodernă pătrunsă în viața de zi cu zi. E drept, nu pot să nu recunosc faptul că Japonia e o lume diferită din acest punct de vedere față de România. Computerul, de exemplu, e o realitate familiară. La aeroport, de unde te lasă burduful, și pînă la Controlul pașapoartelor, dai peste computere la tot pasul. Japonezul apelează la computer din te mici ce. Hotelul „New Otani” din Tokio are prize cu lamele. Aparatele noastre de bărbierit nu pot fi puse în funcțiune, în atari condiții. Întrebăm, firește, la recepție. „Un minut”, ne roagă recepționera și prinde a bate pe clapele computerului din față. Peste cîteva clipe figura i se luminează. Computerul a scos-o din încurcătură. Pe o foaie de hîrtie, ea ne explică, apelînd la desenarea a două găuri, că avem în baie o priză cu găuri. Ținînd neapărat să transmit ceva la București prin modemul computerului personal am apelat tot la recepție. „Va veni la dumneavoastră camerista!” mi s-a răspuns. Ajungînd la camera mea, surpriză totală! Camerista mă aștepta în fața ușii. Mai telefonînd, mai întrebîndu-mă, în scurt timp mi-a instalat computerul.
Lumea secolului XX, mai precis semnul acestei lumi, o întîlnești cum ieși pe străzile orașului Tokio. Beton și sticlă, sticlă și beton. Clădiri numai pentru bănci și birouri. Centrul, mai ales, e lipsit de viața domestică din capitalele europene. Nu vezi năieri, seara, luminița unei veioze. Nu descoperi nicăieri, seara, o perdea trasă discret. Numai și numai neoane reci, zeci de neoane pe hectare întregi de clădiri, tăiate în linii moderne. Avînd puțin pămînt la îndemînă, constructorii japonezi au exploatat la maximum fiecare metru pătrat. Clădirile țîșnesc de pe unde nu te aștepți, se grămădesc unele în altele, se întrec în înălțime. Spre deosebire de alte capitale ale lumii, Tokio nu s-a confruntat cu marea problemă a edificiilor tradiționale, mărturii de neclintit ale trecutului. Totul s-a ridicat în anii miracolului japonez. De aceea, la Tokio nu vei zări ca în Europa Occidentală case încărcate de vreme, dar și de igrasie. Ici-colo, printre cuburile de beton și sticlă, se poate zări o oază de verdeață: doi-trei copaci, aruncîndu-și crengile deasupra unor smocuri de iarbă.