Am ajuns la Frankfurt după o călătorie de vreo săptămînă și ceva în Finlanda. Și acum, după ce-am stat tot vreo săptămînă la Frankfurt, pot spune în deplină cunoștință de cauză: Abia după ce aterizezi la Frankfurt îți dai seama ce-ai pierdut plecînd din Finlanda.
Îți vine în minte deodată, năvălind din întreaga ființă plină de amintiri, atmosfera de liniște, de împăcare, de comuniune cu Natura, cea din care am ieșit și în care ne întoarcem cu toții.
Înțelegi imediat intuiția deșteaptă a filandezilor.
Istoviți de marile aglomerații de beton, care emit o căldură puturoasă, de sub plapumă, de forfota bezmetică și huruiala continuă, oamenii de azi simt nevoia să se refugieze în locuri sălbatice, multe capabile să le amintească de copilăria străbunilor lor.
Finlandezii n-au nevoie să fugă de acasă pentru a se încuscri cu Natura.
Ei sunt în Natură de la Naștere pînă la Moarte.
Frankfurt e de la aeroport începînd o balegă uriașă, în care forfotesc nații de tot felul, un megapolis cosmopolit, din au șters-o nemții, pentru a lăsa locul țiganilor, chinezilor, albanezilor și pakistanezilor.
*
Strada Mare a Frankfurtului se numește Zeil. Ghidurile spun că numele (Linie, Rînd) i se trage de la un rînd de case aflat la începutul în timp al străzii. Precizez asta, deoarece eu sunt mare amator de ghiduri cînd merg în străinătate. Alții, nemți localnici sau români, ajunși la Frankfurt pentru altceva decît să-și îmbogățească zestrea culturală, ca, de exemplu, ca să fure, habar n-au că strada pe care umblă se numește Rînd.
Artera – pietonală – se întinde între Hauptwache și Konstablewache.
E alcătuită din două alei despărțite de un spațiu destinat șederii pe bănci circulare. Ici-acolo, chioșcuri. Pe margini șiruri de pomi.
Zeil – declară broșurile turistice – mereu plin de lume, mereu elegant și ospitalier nu și-a schimbat înfățișarea de-a lungul secolelor.
Nu și-a schimbat-o, probabil, din punctul de vedere al forfotei.
Lumea elegantă, cîntată de broșuri, a fost surclasată de o lume pistriță, cosmopolită, în rîndurile căruia nemții sunt tot mai puțini.
Forfota se datorează marilor magazine situate de o parte și de alta a arterei. Frankfurtul e orașul de cumpărături al Europei Occidentale. Ca și Milano, ca și Parisul, ca și Londra. Orașe în care vii din Est ca să cumperi, după ce-ai furat suficient de zdravăn în țara ta din avuția lăsată de comuniști. Printre picături faci un popas și la ceva cultural. Evident, după masă, ca să-ți faci siesta în răcoarea unui muzeu.
Alături de veșnicii artiști ai străzii – Artiștii Poporului în slujba trecătorului, întîlnești pe Zeil vînzători de baloane colorate și, mai ales, vînzători de cremvurști.
*
Duminică seara în Piața Hauptwache din Frankfurt. Ghidurile sînt gata să jure pe mama lor că e una dintre cele mai faimoase piețe din Germania. De ce nu spun ghidurile Cea mai faimoasă?
Foarte simplu.
Ele, ghidurile, trebuie să vîndă turiștilor toate piețele centrale din Germania. Dacă ar spune Hauptwache e cea mai faimoasă piață din Germania cu ce dracu ar mai putea îmbia pe turiștii să vadă și alte piețe din țară?
Formula Una dintre cele mai faimoase piețe din Germania nu precizează numărul piețelor faimoase gen una dintre cele 10 sau 15, mă rog, piețe din Germania. Rămîne loc astfel pentru a scrie fără a minți prea tare despre toate piețele mai acătării din Germania, că e una dintre cele.
Duduie petrecerea de tip nemțesc în aer liber.
În jurul fostei clădiri a Gărzii Municipale s-au instalat tarabe în aer liber, pline cu de-ale gurii: sandvișuri, bere, covrigi nemțești și cîrnați nemțești.
De pe întinderea unei estrade improvizate o guristă îi zice cu foc ceva nedeslușit chiar și pentru un neamț get-beget.
Nemții sau cea mai rămas din nemți după invazia emigranților, merg la ghișee, iau de acolo o halbă și un carton de cîrnați, străbat cu grijă vînzoleala veselă, ținînd într-o mînă halba și-n cealaltă cartonul, evident cu infinită grijă ca să nu verse din bere o picătură și să nu li se rostogolească prin praf un cîrnat, se așează la una dintre mesele de lemn fără față de masă și-și pun fălcile la lucru.
Dacă sunt mai tineri, cît timp beau și înfulecă, dau din cap în ritmurile susținute ale orchestrei de pe estradă.
*
La breakfastul de la hotel, aproape de mine, la masa din dreapta, lipită de peretele din fund, mănîncă tatăl și copilul.
O mișcare bruscă a copilului și cana cu cacao se răstoarnă de pe masă, împroșcînd în jur lichidul.
O parte ajunge și pe pantofii mei.
Tatăl îl ceartă cu o voce scăzută, dar aspră.
Copilul bufnește în plîns.
Mă grăbesc să-i trimit o salvă de zîmbete dulci.
*
Nemții din Frankfurt, cîți au mai rămas după valurile de migratori din Orient sunt tare mîndri de ceea ce ei numesc Manhattanul Europei, grupul de zgîrie nori care-ți sar în ochi de cum ai ajuns la Frankfurt. Ghidurile se întrec în a-l descrie pe fiecare cît mai elogios, îndemnîndu-te la păcatul cocoțării cu lăudarea priveliștii minunate care se desfășoară în fața ta dacă ai ajuns în creștetul lor. Tot ghidurile țin să-ți atragă atenția că namilele respective au fost ridicate după 1945, pe molozul lăsat de bombardierele anglo-americane. Nu e musai să tragem din asta concluzia că și Bucureștiul ar putea avea un cartier de zgîrie nori dacă ar fi bombardat din nou – de data asta mai serios – de anglo-americani.
Pe mine însă nu m-a impresionat imitarea ieftină de Manhattan new-yorkez. Zgîrie norii își au locul lor la New York, megapolis cosmopolit, turn-babel așezat pe lat, și nu pe înalt. Acolo, în orașul american sulițele zgîrie norilor țîșnesc năprasnic dintre alte înălțimi de beton, mai mici.
Frankfurtul e o așezare tipic nemțescă. Domină casele nemțești, solide, dar cuminți cînd vine vorba de înălțime.
Într-un asemenea cadru tradițional zgîrie-norii, așezați unul lîngă altul, ca spicele într-un snop, ridicat în picioare par puse cu mîna în orașul tradițional Frankfurt.