Istoria modernă a Americii este marcată, din cîte se ştie, de drama minorităţii negre. Discriminarea la care a supus-o majoritatea albă este cunoscută de generaţia matură din România de azi încă de pe vremea propagandei comuniste de tip stalinist. Simplistă pînă la primitivism, această propagandă exagera la modul absurd. Dacă ar fi fost să-i dăm crezare, copacii americani gemeau de negrii pe care albii îi atîrnau în ştreang, albi fioroşi, nu numai pentru că aveau brîul burduşit cu pistoale, dar şi pentru că beau Coca-Cola. Și totuși, discriminarea minorităţii negre a fost una dintre gravele realităţi ale Americii. Împotriva ei au luptat, după război, nu numai negrii, dar şi albii mai luminaţi. Graţie unui complex de factori (evoluţia societăţii americane, bătălia înverşunată dusă de cetăţenii de culoare, politica hotărîtă a unor preşedinţi ca Truman şi Kennedy), problema s-a rezolvat. Discriminarea rasială a dispărut din SUA, sau cel puţin s-a atenuat pînă la proporţii lipsite de importanţă. Minoritatea neagră nu mai este ţinută în ghetouri de către majoritatea albă.
O dată cu aceasta, a dispărut din America orice formă de discriminare? Nu mai există nici o minoritate care să fie hulită de majoritate, persecutată cu sălbăticie, împinsă în ţarcuri?
Fireşte că există!
Locul negrilor l-au luat în SUA, ca şi în tot Occidentul, de altfel, fumătorii.
Călătorind pe continentul american, mi-am dat seama că a fi fumător înseamnă a te pune în chip fatal sub semnul nenorocirii. Liceanul care trage, tuşind, din prima lui ţigară, nu ştie că, o dată cu fumul atît de ispititor, destinul său a fost marcat pînă la moarte de un blestem. Şi cînd spun asta, nu mă refer la riscul de a se îmbolnăvi de cancer, risc invocat de toţi medicii planetei. Mă refer, desigur, la faptul că, odată ajuns mare, liceanul va trebui să suporte povara unor persecuţii inimaginabile. Va fi, de exemplu, refuzat la angajare de multe instituţii din California. Este suficient ca degetele să-i trădeze patima fumatului, pentru ca pe loc să-i fie preferat un altul. Nefumător, desigur. Şefii instituţiilor respective nu se tem, cum s-ar putea crede, că înrăitul fumător s-ar apuca în timpul serviciului să tragă pe furiş din ţigară la toaletă sau în casa scărilor. Nu. Un asemenea lucru este de neînchipuit în America. Un tip care ar fi prins cu aşa ceva, nu numai că s-ar pricopsi cu o amendă, dar, mai mult, ar trebui să suporte oprobiul colectiv.
Motivul pentru care n-ar fi angajat este mult mai simplu.
Viitorii săi colegi de birou ar fi obligaţi să-i suporte fumul impregnat în haine. Or, aceştia par a fi atît de puri în nefumarea lor încît pînă şi o boare abia simţită de tutun i-ar face să leşine şi să dea fuga la doctor pentru a vedea dacă nu sînt bolnavi de cancer. Este doar unul din sutele, miile de exemple de persecuţii nemiloase la care este supusă minoritatea fumătorilor de către majoritatea pe care o reprezintă nefumătorii.
Alte exemple, constatate pe viu de mine în calitate de fumător sau aflate de la alţii, sînt zguduitoare. Peste decenii, cînd, urmare a luptei lor neobosite, fumătorii îşi vor recăpăta drepturile, mai mult ca sigur ele vor fi evocate cu aceeaşi uluire cu care sînt evocate astăzi, în cărţile de Istorie, legile rasiale dintr-o anumită perioadă a SUA.
Cei peste care a picat nenorocirea de a fi fumători nu mai pot trăi alături de ceilalţi oameni. Ei trebuie să se ascundă pentru a fuma, ca şi cum s-ar preta la ceva extrem de ruşinos.
Pe parcursul întîlnirii noastre la New York cu vicepreşedintele Companiei Palmolive, cîţiva confraţi veniţi din ţara libertăţii absolute pentru fumători, care este România, şi-au exprimat dorinţa de a fuma. La Palmolive, ca în toate instituţiile publice din SUA, este interzis cu desăvîrşire să se fumeze. Pentru a te bucura de această plăcere a tutunului, trebuie să cobori în stradă. Şi atunci nu fără riscul ca un coleg de birou să simtă urcată pînă la el, la etajul 50, părerea unui miros de tutun și să se plîngă de tine conducerii, pentru că l-ai îmbolnăvit de cancer. Dorinţa jurnaliştilor români l-a pus pe vicepreşedinte în mare încurcătură. Nişte oameni atît de importanţi nu puteau fi refuzaţi. Compania a pătruns şi în România. Zicînd nu, vicepreşedintele risca anumite supărări dinspre unele ziare. Astfel că, luîndu-şi inima în dinţi, i-a dus pe jurnaliştii români la el în birou. Înainte de a se închide cu cheia pe dinăuntru împreună cu ei, domnia sa i-a spus secretarei să nu-l deranjeze nimeni. Homosexual să fi fost şi tot n-ar fi luat asemenea măsuri drastice de precauţie. Ba chiar, dacă ne gîndim la situaţia homosexualilor din America, dacă vicepreşedintele ar fi avut astfel de obiceiuri nefireşti, n-ar fi simţit nevoia să închidă uşa cu cheia. Ar fi lăsat-o larg deschisă.
*
Poate de aceea, la Pentagon nu se poate fuma în pridvorul de la River Entrance. Îţi interzice scrisul de pe o tăbliţă fixată pe portiţă: No smoking!
Veniţi din România, noi, jurnaliştii, ne iluzionam cu condiţia noastră aparte.
N-aveam cum şti că în America în chestiunea fumatului nu există concesii. Ba mai mult, tocmai pentru că dau lumii proporţia cea mai mare de fumători, ziariştii sînt strict supravegheaţi. Astfel că, în clipa cînd unul dintre noi şi-a pus ţigara în gură fără s-o aprindă, a fost pentru responsabilul cu protocolul mai rău decît dacă şi-ar fi dus mîna la pistol.
*
Asuprirea fumătorilor naşte situaţii monstruoase. La New York poţi vedea pe trotuar, la poalele zgîrie-norilor, domni în cămaşă cu mînecă scurtă, tremurînd în frigul subţire al primăverii. Sînt fumătorii descinşi din clădire, unii tocmai de la etajul 40, pentru că au voie să fumeze doar în stradă. Şi aici însă nu-şi pot permite să tragă din pipă unde au chef. Ei sînt obligaţi să fumeze la cît mai mare depărtare de clădire. Chiar lîngă bordura caldarîmului. Dacă ar sta lîngă ditamai căsoiul, există riscul ca fumul să-i ameninţe pe cei din clădire:
Studii aprofundate realizate de colective de specialişti în gravitaţie au conchis că fumul are tendinţa de a urca.
În aceste condiţii, un tip care fumează pe stradă, dacă stă lîngă clădire, îi ameninţă cu fumul său pe cei de la etajele 30-40. Evident, nimeni n-a observat că ferestrele sînt blocate, încăperile stînd sub puterea aerului condiţionat. Aşa zic unii. Eu însă cred că acest adevăr e ştiut de mai-marii clădirii. Cum însă fumătorii sînt o minoritate, tipica discriminare îşi spune cuvîntul. Pentru a le face viaţa mai grea, liderii majorităţii se fac a nu şti că fumul n-are cum să intre pe ferestrele închise ermetic.
La restaurantul Docks de pe 40 cu 3 Street de la New York, Fumatul e absolutely interzis. Pentru ageamii, între Fumatul interzis! şi Fumatul absolutly interzis! nu pare nici o diferenţă. În ambele cazuri, vor spune ei în cea mai cumplită inocenţă, n-ai voie să fumezi. Ei, lucrurile nu stau chiar aşa. În locurile unde Fumatul e absolut interzis! şi nu doar interzis , străşnicia e atît de mare încît rişti să fii luat de guler şi azvîrlit în stradă şi doar dacă te gîndeşti întîmplător și doar o clipă, la o ţigară. Astfel că acolo unde dai peste astfel de inscripţii, e preferabil să vîri pachetul de ţigări în buzunarul de la piept al hainei, acolo unde ţii de regulă, portofelul şi să te gîndeşti la orice altceva decît la lucruri cum ar fi tutun, ţigări, brichetă, scrumieră. La restaurantul new-yorkez am putut constata că represiunea împotriva minorităţii fumătorilor a mai făcut un pas. Înainte, restaurantele mai păstrau un colţişor pentru fumători, o mică insulă în oceanul de nefumători. Acum şi acest ghetto, redus la cîteva mese, şi acelea plantate lîngă wc, fusese ras de pe faţa pămîntului. În sala de proporţiile unui hale de montat Boeinguri a restaurantului, domnea dictatura absolută a nefumătorilor. Nici un fum albăstrui nu se întrezărea în imensitatea localului. Nici o scrumieră pe una dintre cele peste 100 de mese.
Miloşi, cei de la Docks s-au gîndit să planteze o scrumieră de metal, cu picior, la ieşirea din restaurant. Asta cred eu, optimist cum sînt în materie de generozitate umană. În momentele de luciditate, îmi dau seama însă că scrumiera nu era pusă la ieşirea din restaurant, ci la intrarea în restaurant. Astfel spus, mai marii localului o plantaseră acolo, nu pentru ca mesenii să iasă, să tragă un fum, ci pentru ca aceştia, înainte de a deschide uşa, să n-arunce ţigările pe trotuar.
Totuşi, graţie complicităţii nefumătorilor între care se aflau infiltraţi – sînt sigur – şi mulţi fumători, cei ce simțeau nevoia unei ţigări puteau ieşi, în plină masă, ca să tragă un fum lîngă scrumiera în picioare.
Nu altfel s-au petrecut lucrurile cu subsemnatul. După 10 minute de la instalarea la masă, m-a lovit nevoia de o ţigară. O jună amabilă ne luase comanda. Restaurantul era pe golite, dat fiind că ajunsesem tîrziu, pe la 10 noaptea, după ce ne cazasem. O iau către scrumiera pe care o zărisem înainte de a deschide uşa. Văzîndu-mă, fetişcana de la Doks, cea care ne condusese la o masă liberă, înfloreşte într-un zîmbet şi-mi zice: Good by! Fac un gest nedesluşit, din care se poate înţelege orice. Inclusiv că mă furişez pînă afară, deoarece am uitat să îngrop cadavrul celui pe care l-am hăcuit înainte de a intra în local. Mă instalez lîngă scrumiera cu picior. Trec pe lîngă mine domni şi doamne în ţinută de seară. Dau cu ochii de mine aşa cum stau, mai la o parte, tremurînd în răcoarea serii. O cucoană miloasă mi-a întins o bancnotă. Cei mai mulţi însă mă iscodesc cu o curiozitate în care se strecoară o oarecare teamă. Teama c-aş putea fi pe cale să declanşez un atac terorist.
Revin la masă.
Am de ce să-mi dau cu pumnii în cap, pentru că am plecat la o ţigară. În lipsa mea, pe masă a apărut o farfurie cît un OZN, plină vîrf cu cartofi şi carne, mai ceva decît o căpiţă dintr-un pastel coşbucian. Abia acum realizez nenorocirea de a nu şti perfect englezeşte. Din cîte-mi dau eu seama acum, la spartul tîrgului, tipa m-a întrebat cum vreau: large sau small? Am mormăit ceva nedesluşit, potrivit principiului moldo-valah, Dumnezeu cu mila! Drept urmare, mi s-a adus o porţie Medium. Ce mă făceam dacă distinsa înţelegea large?!
După primele înghiţituri, trag două concluzii desprinse din experienţă. Prima:
Nu voi reuşi să dau gata porţia nici pînă la sfîrşitul vieţii.
A doua:
Trebuie să mai trag cîteva fumuri.
Ies din nou în stradă. Şi din nou domnişoara de la Docks mă fixează cu un zîmbet total şi-mi zice: Good by! Deşi, pe parcursul şederii mele la masă, am mai trecut pe lîngă ea de zece ori, de fiecarea dată n-a contenit să-mi ureze Drum bun!
M-am pricopsit cu o răceală.
Da, dar și cu zece zîmbete fermecătoare ale junei.