„Piaţa permanentă de flori dă culoare şi parfum unei zone altfel dominate de clădiri din administraţie… În fiecare duminică, piaţa se umple de zarva păsărelelor din colovii”.
Citatul de mai sus a fost recoltat de subsemnatul din Biblia românilor care pleacă la Paris cu gîndul să vadă şi nu să fure:
Paris. Ghid Turistic, un ghid din colecția Doorling Kindersley Book, în traducere românească. Îi spun Biblie, deoarece e singurul îndrumar al vieţii şi activităţii unui român în Oraşul Luminilor. E cum nu se poate de explicit și, mai ales, e ieftin. Alt ghid nu-şi îngăduie să cumpere. La Paris, ca în întreg Occidentul, nu se dă pe gratis nici măcar surîsul. În lumina celor citite despre Piaţa de Flori şi de Păsări, cu greu m-am stăpînit duminică dimineaţă să nu sar direct din pat la Notre Dame în vecinătatea căreia se află astfel cîntata Piaţă. Îmi dădea brînci la o asemena aventură şi lozinca sub care se vinde ghidul, singurul tradus în limba română: Ghidurile care vă arată ceea ce alţii doar vă povestesc. O lozincă cu chirie pe coperta întîi. Pe coperta a patra, sus, locul ei e luat, pentru ca prima să nu obosească de atîta stat sub privirile noastre lacome, ba chiar indecente, de o altă lozincă: Cea mai sigură cale de a vedea lumea. Calea despre care e vorba în propoziție rămîne cumpărarea ghidului. Ajuns pînă la urmă cu mijloace riguros ştiinţifice, altfel spus cu un metrou plin de negri, bine dispuşi de dimineaţă, de arabi plecaţi după afaceri obscure, m-am apropiat de Piaţă cu mirosul şi auzul mai deschise lumii decît pălăria unui radar detector de avioane teroriste. Cu nasul urma să primesc fermecătoarele, romanticele respiraţii ale florilor. În urechi urma să-mi curgă ciripitul încurajator al păsărelelor. Pe măsură ce-mi croiam drum printre poliţiştii ieşiţi la soare, ca pisicile pe cornișă, din Prefectura de Poliție a Parisului simțeam cum se activează plenar cele două organe proeminente ale expresiei mele anatomice. În locul parfumului de flori nările primeau din plin mirosul clătitelor fierbinţi, înmînate turiştilor în mod festiv de cetăţenii de etnie indecisă de la tarabele învăluite de fum. Cum respectivii strigau, iar turiştii se înghesuiau, graţie fumului erai tentat să crezi că te apropii de ultimele scene de luptă de la Austerlitz. Nu-i exclus ca Piaţa de Flori şi de Păsări să-mi fi pus la dispoziţie şi ceva ciripit. Numai că binecunoscutul pălăvrăgit al păsărelelor se pierdea în scrîşnetul de roţi al maşinilor, în vaierul sirenelor care descărcau în arestul Prefecturii emigranţi din Est, în strigătele de ajutor ale turiştilor rătăciţi de Mama Stradă. Vestita Piaţă de Flori şi Păsări e o grămădeală de lădoaie închise cu lacătul, amintind de peronul unei gări înaintea plecării flăcăilor la armată. Faţă de flori, păsărelele erau într-un oarecare avantaj cantitativ. Numai că ele se dădeau huţa în nişte colovii amărîte, în timp ce proprietarii trăncăneau atît de tare că dădeau gata clopotele de la Catedrala Notre Dame. În rest, tarabe de mărfuri sărace, la mîna a doua, de fleacuri ruginite, cu nimic mai acătării decît cele aduse la vînzare de fraţii noştri de dincolo de Prut în primii ani postdecembriști.