Se spune că omul cît trăieşte învaţă. Dacă, de exemplu, îşi vîră deştele într-o priză şi nu devine cărbune din cap pînă-n picioare, el își însusește pentru totdeauna unul dintre principiile curentului electric. Dacă, de exemplu, se aşază pe şine înainte de trecerea rapidului de Constanța şi nu se transformă în tăiţei, atunci învaţă că un corp izbit de o forţă X se turteşte pînă la dimensiunile Y.
Aşa şi eu.
Pînă a ajunge la Amsterdam, eram convins că Centrul oraşului e în Piața Dam. Citisem în toate broşurile dedicate Olandei că aici e o atmosferă aparte, ceva între o masă rotundă pe tema femeilor activiste şi un tîrg internaţional dedicat reducerilor. Nu e de mirare că, odată aterizat, transportat şi cazat la hotel, am dat fuga în Dam să mă conving de adevărul din ghiduri.
Dam-ul e o piaţă uriaşă, străjuită de clădiri renumite, precum Madam Tussaud (varianta olandeză), magazinele Bijenkorf, Paleis, şi hotelul Kroon. Un spaţiu tăiat de două linii de tramvai. În această piaţă se varsă, asemenea unor fluvii într-o mare interioară căreia străinii îi zic Lac, în timp ce autohtonii se încăpăţînează să-i spună Mare, mai multe străzi: Damrak, Rokin, Kavelstraat, Damstraat, Nieuwendam. Se varsă nu-i o metaforă. E o realitate. Toate aceste străzi strîmte (cu excepţia lui Rokin) dau peste margini de atîta lume. Şi, asemenea unui torent care se izbeşte adînc de pereţii rîpei, căutînd un loc pe unde să-şi facă de cap în voie, puhoiul se revarsă pur şi simplu în Dam. M-am chinuit o grămadă să descriu străzile care dau în Dam, să înfăţişez ansamblul omenetului clocotind între zidurile acestor artere strîmte, pentru a putea explica atmosfera din Piaţă. E o atmosferă amintind de cea creată de niște oameni care au scăpat dintr-o mare primejdie. O primejdie pentru a cărei evitare a fost nevoie de un mare efort, de o încordare epuizantă a întregii personalităţi. Pe treptele Monumentului Naţional, ba chiar şi pe pavajul tăiat de şinele liniei de tramvai, numeroşi cetăţeni stau trîntiţi pe jos. Unii s-au lungit cu faţa-n sus şi, rezemaţi de rucsacuri ca de nişte perne, urmăresc foiala inutilă a norişorilor pe bolta incredibil de albastră. Cei fără rucsacuri nu trebuie să-şi facă probleme: Se pot rezema de zidul Obeliscului de 25 de metri.
Alţii stau în fund şi se uită în gol. E limpede că toţi aceştia sînt atît de epuizaţi fiziceşte şi intelectualiceşte că n-au alt ţel în viaţă decît să zacă, să zacă întruna.
Celor dispuşi la o relaxare activă, Dam-ul le oferă numeroase posibilităţi de a căsca gura. Chiar în faţa uşilor batante ale magazinului Bijenkorf, şase june în costume mulate pe trup se dedau la exerciţii aerobice pe melodii ritmate. Cine vrea se poate aşeza în rînd cu ele pentru a-şi vîntura labele, a se apleca la sol precum secerătorii din poezia lui Vlahuţă sau a plesni din palme de parcă s-ar mira ostentativ. Spectacolul e menit să atragă noi cumpărători în magazinul universal. Cum însă numărul celor ce se opresc şi cască gura creşte de la un moment la altul, e greu de crezut că mai-marii prăvăliei au fost inspiraţi cu spectacolul ăsta.
Cine ar pleca de la spectacolul sexy ca să intre în magazin?!
Un Palat Regal din cînd în cînd
Cum treci linia de tramvai, dacă ai norocul să nu te fi lovit tramvaiul sau, ceea ce ar fi mai grav, una din sutele de biciclete care trec în viteză pe acolo, dai de marea scenă a Dam-ului, una amintind de Cîntarea României. Aici, pe esplanada Palatului Regal, sau mai degrabă a Palatului din cînd în cînd Regal, deoarece clădirea e regală pentru cazurile cînd Regina vrea să dea o fugă de la Haga la Amsterdam, un tip stă în echilibru mortal pe o roată de bicicletă plantată în capătul unui par. Cu mîinile primeşte şi dă înapoi turtele pe care i le aruncă de jos partenerul de spectacol. Cu picioarele învîrteşte roata şterpelită de la o bicicletă intrată în reparaţie capitală. Cu limba turuie întruna. Limba oficială: engleza. La finele spectacolului, după ce ţine să precizeze că ăsta-i job-ul său şi că, după număr toţi cei din jur să-şi facă drum pînă la pălăria cu monede, insul în tricou sare de pe roată şi din par.
Lumea se împrăştie.
Nimeni nu vrea să-l urmărească în timp ce-şi strînge lucrurile şi le vîră în sacoşă. Cei de aici se mută, cu uimiri cu tot, alături, unde un tînăr vînjos, cu ochi severi şi o bărbuţă de corupător de minore, a angajat deja un dialog instructiv cu publicul turistic.
Artistul îndrumă masele. Cum îi stă bine unui artist care se respectă. Cei care au făcut roată în jurul lui sînt puşi să se lase jos, pe pavaj, apoi să se ridice în picioare. Peste cîteva momente, le cere să facă trei paşi înainte. După care, respectivii trebuie să facă trei paşi înapoi. Dacă aşa ceva li s-ar fi cerut la serviciu, cei de acolo s-ar fi plîns de persecuţii. Femeile ar fi găsit prilejul să avertizeze că sînt hărţuite sexual. Aici, însă, pentru că au ajuns în Dam după marile încercări ale străzilor din jur, toţi îl ascultă fără să crîcnească pe îndrumătorul cu microfon de solist de grup rock.
Sînt acestea spectacole precise, cu început şi sfîrşit, asemenea unui spectacol de la Teatrul Naţional. Cu un spectacol de la Teatrul Naţional sînt şi alte note comune: publicul aplaudă la sfîrşit şi la momentele cele mai interesante, iar apoi părăseşte sala în aer liber.
Sînt şi deosebiri. Costul reprezentaţiei se achită la sfîrşit. Avînd în vedere că nu sînt uşi, lîngă care să străjuiască o jună rupătoare de bilete, poţi consuma actul cultural pe gratis.
În plus, cronicarii nu pot scrie, „La căderea cortinei”, din simplul motiv că în Dam nu există cortină.
Se înţelege că spectacolul n-a reuşit să epuizeze nevoia turiştilor de a căsca gura. E drept, această nevoie se poate exersa pe priveliștea Palatului Regal, pe caii de la trăsura tradiţională, pe mîinile îndemînatice ale vînzătoarelor de îngheţată şi pe iuţeala cu care un hoţ de buzunare şterpeleşte portofelul unui domn aflat la cîţiva metri depărtare. Sînt, însă, prin raportare la nevoia de a căsca gura, parte indisolubilă din nevoia umană de a pierde timpul în chip cît mai inutil, biete paleative. Şi cum nevoia îl învaţă pe om şi la Amsterdam, în Piaţa Dam-ului dai la orice moment al unei zile lucrătoare peste Moarte. Nu, nu e vorba de Moartea din literatura de groază, ci de un ins vîrît într-un costum de ceea ce se crede a fi Moartea. Cu o mînă Moartea ţine Coasa, iar cu cealaltă clingăneşte un clopoţel, chemînd la ea pe cei din jur. Nu se prea cunosc, totuşi, cazuri de cetăţeni care să fi dat curs atît de poeticei sintagme: Chemarea Morţii.
În Dam-ul din Amsterdam acest fapt se petrece de dimineaţa pînă seara, pe scară rulantă. Băieţi în puterea vîrstei, bravi posesori de chelii respectabile, tineri cu tatuaje virile pe braţ, copii întruchipînd puritatea absolută dau fuga la chemarea Morţii, îşi vîră beregata sub Coasa cu putere de simbol şi rîd cît mai convingător, să se vadă în poze acest lucru. Nu numai că n-o rup la fugă auzind chemarea Morţii, dar, mai mult, vîră şi lasă în pălărie monede. Sper că se înţelege de la sine, Morţii îi fac concurenţă, sau, mai degrabă, se străduiesc să-i facă, soldatul roman care-ţi arată scutul, dacă vrei să-l fotografiezi fără să fi pus ceva în contul din pălărie, insul pe catalige, domnul cu nasul roşu şi cel care face figuri din baloane umflate cu gura.
Dam-ul oferă, aşadar, mijloace de odihnă intelectuală, atît de multe şi atît de variate încît odihna poate atinge imbecilizarea. Acest spaţiu celebru, trecut în toate ghidurile drept Centrul Amsterdamului, locul de căscat gura al marilor oraşe de pavaj, nu e întîmplător locul de piatră în care se varsă mai multe străzi. Fiecare dintre acestea e astfel concepută încît să epuizeze întreaga energie intelectuală a turistului, şi aşa de proporţiile unui aragaz raţionalizat, dacă ne gîndim că nu dai atîta bănet ca să descoperi în vacanţă Teoria relativităţii.
Pășind bară la bară
Una din străzile care se varsă în Dam e Kalverstraat. Despre ea, toate ghidurile închinate Amsterdamului simt nevoia să facă două precizări:
- Că-i vine numele de la un tîrg de miei care se ţinea aici prin secolul XV.
- Că e o stradă animată.
Că în urmă cu mai multe secole behăiau aici miei, nu prea ai cum să-ţi dai seama. Dar că e o stradă animată, asta da, poţi să verifici. Pe pielea ta, desigur. Şi, într-adevăr, animată e puţin spus. E supraanimată. Pe o lungime de vreo jumătate de kilometru, această stradă strîmtă e brăzdată de doi curenţi: cel de pe partea dreaptă, al puhoiului care se duce, şi cel de pe stînga, al puhoiului care vine. Exact ca maşinile pe o şosea cu două benzi. Nu scrie nicăieri că mersul e astfel reglementat încît unii se duc pe o parte, şi alţii vin pe cealaltă. Nu te amendează nimeni dacă te apuci s-o iei invers. Să te duci ca şi cum ai veni şi să vii ca şi cum te-ai duce. Şi, totuşi, de cum ai păşit pe renumita stradă, simţi nevoia să te înscrii într-unul din cele două circuite. Se pășește, ca să mă exprim în termeni rutieri, bară la bară. Cu greu te poţi aventura într-o depăşire. Şi aceea riscantă, deoarece din sens invers te poate izbi din plin o negresă de proporţiile unui TAB sau, şi mai rău, o olandeză de înălţimea unei voleibaliste. De o parte şi de alta a străzii sînt magazine. Deşi am fost prezent pe Kalverstraat în fiecare zi aproape, nici acum nu pot spune la ce servesc magazinele respective. Judecînd după cele două şuvoaie – de dus şi de venit –, cred că sînt o anexă a vitrinelor la care se zgîiesc toţi cei în trecere pe acolo.
Pe uşile larg deschise se rostogolesc afară, ca zvîrlite în brînci, melodiile muzicilor dezlănțuite sălbatic! Se înţelege că o asemenea stradă e un exerciţiu mai obositor intelectualiceşte decît un examen de doctorat la disciplina Prelucrarea metalelor prin încălzire fără foc! Trebuie să stai mereu la pîndă să nu te lovească vreun zurliu din sens invers, să nu te izbeşti de cel din faţă, care s-a oprit brusc la o vitrină, să te întrebi Ce dracu’ cauţi tu acolo, dacă tot nu vrei să cumperi ceva. Explicabil, în aceste condiţii, că ajungi în Dam mai epuizat decît după o admitere cu locuri limitate pentru bursele de stat!
Asemănător se petrec lucrurile şi pe altă stradă îngustă, străjuită de magazine: Nieuwezijds. În Dam îşi varsă omenetul şi alte două străzi: Damrak şi Damstraat. Damrak vine dinspre Gara Centrală. Damstraat vine dinspre Cartierul Roşu. Nu de asta cei revărsați în Dam de aceste străzi simt nevoia unei relaxări absolute. Amîndouă străzile sînt mărginite de restaurante cu mesele pe trotuar. Restaurant lîngă restaurant. Masă lîngă masă. Toate restaurantele sînt arhipline. Se înţelege că şi mesele sînt arhiocupate. La fiecare masă, inşi roşii la faţă, cu şervetul atîrnat pe piept, înfulecă de zor. Vîră în castroane linguri ca nişte cupe de excavator. Taie bucăţi de friptură cu cruzimea cinică a unor şefi de state imperialiste care-şi împart pe hartă o ţară în curs de dezvoltare. În tot acest timp, carosabilul îngust, cît fundul unul canal de irigaţie căruia i s-au furat dalele după Revoluţie, e străbătut într-o parte şi-n alta de un puhoi de lume. Viaţa te obligă să treci pe lîngă mesele de la care se ridică mirosuri îmbietoare, ce te dau gata. Simţi o pornire năprasnică să te opreşti, să te apleci şi să iei o bucată de friptură din farfuria care tocmai acum a fost depusă în faţa clientului cu onorurile ce se cuvin unui şef de stat. Şi pentru că mai ai o urmă de bun-simţ, ca să nu dai curs pornirii sălbatice, trebuie să faci un efort intelectual atît de mare încît ultimii metri pînă la Dam îi faci aproape fără să-ţi dai seama.
Se înţelege că ajuns în Piaţă ai nevoie de un timp în care să te prosteşti la modul absolut.
De aia Dam e spațiul relaxării absolute.