La celebrele localităţi olandeze Volendam şi Marken, cu popas obligatoriu la o fermă pentru a întreba cum se face brînza, popas absolut inutil, deoarece mult mai bine ar fi fost să ni se spună cum se mănîncă brînza, ne conduce o ghidă răvăşită de o singură obsesie:
Să nu cumva să întîrziem!
Preţ de un sfert de ceas înainte de prima coborîre, cea de la moara de vînt Zaanse Schans, ne-a bătut la cap să nu cumva să întîrziem, repetîndu-ne în trei limbi de circulaţie internaţională ora întoarcerii la autocar. Atît de tare că, speriați să nu rămînem acolo, între vaci, oi, raţe şi mori de vînt, cît pe-aci nici să nu mai plecăm de lîngă autobuz. Ne-am luat totuşi inima în dinţi şi-am pornit-o pe traseu. Nu ne-a tihnit nimic din cele văzute. Din cînd în cînd, ne opream, priveam ceasul de la mînă, ne răsuceam să vedem cu cît ne depărtasem de autobuz și calculam timpul rămas, fără prea mare convingere, simţind că facem paşi spre un pericol mortal.
Astfel că toată lumea era în autocar cu vreo 10 minute înainte de ora pornirii.
De la Volendam urma să mergem cu vaporul pînă la Marken. Tot drumul pînă la locul de parcare tipa ne-a pisat cu avertismentul că vaporul pleacă fix la unu şi că n-aşteaptă pe nimeni, nici măcar pe prim-ministrul Olandei. Reuşise să ne impresioneze atît de tare că, la un moment dat, pentru noi, vaporul ăsta spre Marken – în realitate o cursă locală obişnuită – nu mai era un vapor, ci ditamai naveta spaţială. După ce ne-a mai spus încă o dată de nenorocita aia de ora unu, ghida s-a aşezat în fruntea grupului şi ne-a dus prin orăşel cu viteza Eurostarului. N-am putut să văd mai nimic. Aşa cum n-am putut să văd o boabă din Marken, pe care l-am străbătut în pas alergător. Cînd am ajuns la autocar, am descoperit că şoferul nu venise încă.
În partea a doua a excursiei, cea de la Delft și Haga, ne-am pricopsit cu un ghid mai îngăduitor, dar şi mai puţin harnic în explicaţii. Cum se încăpăţînase să ne spună pe lîngă ce trecem în trei limbi, cînd ajungea la cea de a treia limbă, autocarul se afla deja la vreo kilometri de locul descris. Sesizînd problema, ghidul a început să aplice formula ruletei ruseşti la alegerea ordinii de folosire a limbilor. Drept urmare, niciodată n-am ştiut cu ce limbă va începe şi cu ce limbă va încheia ierarhia celor trei: engleză, franceză, spaniolă.
Cînd nu înțelegi limba
N-are rost să mai spun ce straniu e să nu înţelegi limba ţării în care ai ajuns. În jurul tău se fluieră, se înjură, se spun vorbe de dragoste sau de ocară. Doi inşi trec rîzînd în hohote şi dînd din mîini, un vînzător se întreabă, probabil, de unde mai sunt şi ăştia? iar tu luneci printre acestea toate cu zîmbetul omului care nu înţelege nimic şi nu poate reacţiona în consecinţă. Prin urmare, ghidul e atotputernic. De el depinzi total. El se răsteşte cu poliţiştii, vameşii, taxatorii, arată spre noi şi, nu-i exclus, ne înjură, în timp ce noi zîmbim prosteşte mai departe, crezînd că ne laudă. Zîmbind, el ne îmbrăţişează pe toţi dintr-o privire şi hămăie la noi sacadat. Apoi, din nu ştiu ce motiv, începe să rîdă în hohote. Politicoşi, la rîndul nostru, arătăm un început de zîmbet. Insul, căruia i-au şi dat lacrimile de atîta rîs pe cont propriu, se dă mai la o parte şi cu zîmbetul pe buze, aşteaptă să vadă cum reacţionăm la gluma lui după ce ni se traduce. Zîmbetul, aşteptarea lui plină de curiozitate, amintesc de un elev care a aruncat dinamită în eprubeta cu acid sulfuric în timpul orei de laborator şi aşteaptă, jumătate curios, jumătate îngrijorat, să vadă ce o să iasă. În timp ce îi răspundem, tipul ne urmăreşte atent, slugarnic aş spune, căci zîmbeşte cînd ne vede că zîmbim, se încruntă cînd ne încruntăm, totul pînă în momentul traducerii. Atunci face mare zarvă dacă e vorba de o glumă. Se prăpădeşte de rîs şi, un moment şovăie la gîndul dacă nu cumva politeţea îi cere să se şi înece de rîs. Şi, cînd te gîndeşti că nu este lucru mai stupid ca o glumă spusă prin intermediul translatorului.
Ghidul pisălog
Misiunea ghidului e de a te lua dintr-un loc şi de a te aduce înapoi în bună stare. Aşa se explica obsesia tuturor ghizilor din lume să nu piardă vreo oaie din turma Domnului care e grupul de care răspunde. Dacă excursia are şi muzee, monumente, obiective la care se intră doar contracost, există posibilitatea să te ia în primire un alt ghid. La ferma de brînză din Olanda, ghida din autocar ne-a dat în primire ghidei locului. Iar ea s-a retras într-o cameră împreună cu şoferul. Nu pentru o partidă de sex, Doamne fereşte!, olandezele punînd munca mai presus de toate, inclusiv de pat, ci pentru o cafea. În toate cele trei excursii în Olanda, pe lîngă pisălogeala cu ora ce nu trebuie depăşită nici în ruptul capului, ghizii îşi mai luau o măsură de precauţie:
Ne numărau după urcarea în autocar.
Nu cumva să piardă pe vreunul din noi!
A doua misiune a ghidului e de a-ţi spune pe lîngă ce treci în mersul rapid al autocarului. Deşi informaţiile sînt cele din toate ghidurile scrise şi citite, ghidul uman are posibilitatea înfloririi lor. În călătoria Amsterdam-Bruxelles, am avut ghinionul să dau peste un ghid autentic olandez. Ceilalţi fuseseră o negresă şi un spaniol.
Nota definitorie a olandezului e seriozitatea.
De asta aveam să ne convingem pe parcursul întregii călătorii. Atît de serios s-a dovedit ghidul în exercitarea misiunii sale didactice încît, la un moment dat, nu ne doream altceva pe lumea asta, decît să i se strice microfonul. Rugămintea ne-a fost ascultată de Dumnezeu. Înainte de a intra în Bruxelles, n-am mai auzit în difuzoare vocea lui monotonă.
Se ştie însă că olandezii l-au înfruntat pe Dumnezeu de-a lungul Istoriei. De loc bizar că după cîteva minute ghidul a reuşit să repare microfonul.
Nu mă pricep la abisurile sufleteşti ale ghizilor, deşi am întîlnit la viaţa mea de călător peste hotare numeroşi ghizi de toate culorile, firile şi vîrstele. De aceea, n-aş putea spune de ce ţinea respectivul să vorbească tot timpul. Fiecare loc pe lîngă care treceam beneficia de o prezentare de proporţiile unei prelegeri academice. Cînd nu mai era în dreapta şi-n stînga nimic altceva decît păşuni cu vaci şi oi, respectivul pisălog se apuca să ne vorbească despre Istoria Olandei.
Cu prelegerile ne-am mai împăcat cît de cît. Ne-a omorît însă de-a binelea mania lui didacticistă. Ar fi fost în stare să ne ia de mînă şi să ne ajute să coborîm din autocar. La Bruxelles urma să stăm doar două ore şi jumătate. Jumătate de oră am pierdut-o din cauza ghidului. După ce ne-a bătut la cap cu faimosul copil de bronz ce urinează de cîteva secole ca să poată fi fotografiat şi filmat, ghidul a ţinut să ne ducă personal pînă la locul pisoarului de celebritate mondială. La întoarcerea la Amsterdam, înainte de a coborî în staţia de lîngă gară, ne-a omorît cu sfaturile despre cum să mergem numai pe trotuar, cum să ne oprim la lumina roşie a semaforului.
Mi-am dat seama ce noroc am că fac parte din Poporul român.
A cărui notă caracteristică e Lucrul de mîntuială.
Ce fericiți am fi fost dacă ghidul ar fi fost român!