În călătoria mea în Japonia, n-am întîlnit ceea ce se numește Tradiționala Cultură japoneză. Gesturile atît de mult cîntate prin ghidurile și pliantele din Europa se întîlnesc doar sub înfățișări de ilustrări turistice. La un restaurant în stil japonez ni se recomandă să luăm prînzul numit Shabu-Shabu. Restaurantul se află la unul din etajele unui magazin de lux din centrul comercial al orașului Tokio, Ginza. Mîncarea e, într-adevăr, japoneză. Cu felii subțiri de carne trecute prin apă clocotită pentru a fi fierte cu sosuri picante, cu orez și cu bețigașe.
Iată străvechile obiceiuri japoneze! dai să exclami.
Da, dar lista felurilor de mîncare și a complicatelor operații pe care trebuie să le faci e în engleză. Tradiționalul vas cu apă clocotită e conectat la rețeaua de gaz. Poți să mănînci cu faimoasele bețigașe. Dacă nu ești îndemânatic la acest capitol, ți se aduc imediat bețișoare legate cu elastic. O inovație menită a-i face pe turiștii analfabeți în materie de mîncat cu bețigașele să aibă o clipă iluzia c-au devenit japonezi. Contra cost, firește.
Tot la un restaurant, de astă dată, după cum ni se spune, și mai japonez decît primul, cunoaștem din nou tradiția pusă la lucru pentru turiști. La intrarea în încăperea special amenajată pentru a te crede timp de o seară în „Shogun”, ne întîmpină o cetățeancă tîrîndu-se pe jos. După primul șoc, îmi dau seama că așa merg japonezele din filmele dedicate trecutului eroic de viață și luptă al japonezilor. Da, așa merg japonezele, însă cea care ne întîmpină pe noi așa de tradițional se deplasează, de obicei, ca toți oamenii. Ea se poartă altfel, pentru că-i ospătăriță la un restaurant mai mult decît japonez. Mersul în genunchi intră în nota de plată a turistului. După ce ne descălțăm, rămînînd, nu fără anumite riscuri, în ciorapi, suntem invitați să ne așezăm la o masă joasă, joasă rău de tot. Masa, la care stau de obicei chirciți japonezii. Da, dar ea are dedesubt un soi de groapă ca să-ți poți întinde picioarele. Cine te vede, de deasupra, crede că stai ca japonezii. Cînd tu, de fapt, stai bine mersi ca europeanul. Din cînd în cînd, ușa glisează, ca în manualele dedicate vitejilor samurai, și ospătărița, travestită în seculara femeie japoneză, ne aduce un fel de mîncare. Aceasta e puțină și împărțită de-a lungul mesei în vreo zece castronașe, care de care mai cochete. Pe la jumătatea cinei, perindarea de purtătoare de kimonouri cafenii se întrerupe pentru a lăsa locul unei purtătoare de kimonou vișiniu. Ca și celelalte, respectiva se tîrăște pe podele, cu o repeziciune de cerșetor român care se dă drept invalid de război de la Cotul Donului. Ea se deosebește, totuși, de celelalte prin ceva: face plecăciuni atît de mari că o clipă mă tem să nu se izbească cu fruntea de pămînt. Japonezii de la masă mă lămuresc imediat: e șefa localului. Ea ne însoțește pînă la lift cu aceleași plecăciuni disperate. Am luat masa în stil japonez. Totul a fost ca în cărți: felurile de mîncare, sake-ul, bețigașele, măsuța joasă, șervețele fierbinți schimbate ritmic, ordinea originală a mîncărurilor. Numai că pe peretele din fața mea cum stau la masă se vede tabloul electronic de comandă al încăperii. El reglează căldura, umezeala, luminozitatea. Suntem în secolul XX oricît de tare s-ar strădui japonezii să ne creeze iluzia de export că ne-am întors în secolele anterioare.
N-am avut șocul tradiției japoneze atît de cîntate de filosofi nicăieri în Japonia. E drept, gazdele, nu atît primitoare, cît mai ales interesate să-i seducă pe turiștii occidentali, veniți aici plini de prejudecăți, date de filme și cărți, caută din plin să te convingă că ești în trecutul romantic profund misterios și nu în prezentul pragmatic bine chibzuit al Japoniei.