Mulți sînt convinși că faimoasele avertismente Feriți-vă de pickpokets! sînt afişate peste tot în lume pentru ca turiştii să fie atenți la hoții de buzunare. Eu nu cred asta. Eu cred că sloganele au menirea de a atrage cît mai mulți turiști. Ca, de exemplu, în bătălia pentru ceea ce aș numi exploatarea tradițiilor.
Turiștii se dau în vînt să cunoască tradițiile locurilor în care au ajuns contracost.
Nu însă și ale locurilor de unde au plecat.
De acestea se interesează turiștii care vin în locurile din care alți turiști au plecat.
E o realitate care îţi sare în ochi îndeosebi la Londra.
Se spune că Anglia e ţara tradiţiilor respectate cu încăpăţînare. Şi aşa e. Taxiurile sunt aceleaşi de pe vremea cînd Regina mamă era fată mare. Cutiile poştale au rămas tot ca pe timpuri; nişte tomberoane roşii. Pe platforma de sus a autobuzelor urcă, la fel ca altădată, clasa proletară. Concurată în ultima vreme de clasa turiștilor. În centrul localității Haworth, înainte de a o lua spre Muzeul Surorilor Bronte, dai de o cabină de telefon. Roșie și pustie. E un telefon public englezesc de pe vremuri.
A rămas aici pe post de obiect de Muzeu în aer liber.
Nici un alt domeniu nu respectă însă cu atîta consecvenţă, cu atîta disciplină, tradiţiile ca şterpelitul. Hoţii de buzunare – pickpokeţii – sunt descrişi în chip nemuritor de nu mai puţin nemuritorul Dickens. Respectuoşi cu tradiţia, londonezii n-au făcut nimic pentru a-i stîrpi. Singurul lucru pe care şi-au permis să-l introducă în acest domeniu a fost avertizarea cetăţenilor. La intrarea în staţia de metrou Oxford Circus îţi aţine calea următorul anunţ:
„Atenţie!
Aveţi grijă la buzunare, poşete, pungi!
Semnat: Poliţia Centrală”.
Astfel de avertismente fac casă bună cu locurile frecventate de turişti. La Westminster Abbey turiștii care stau la coadă să intre sînt preveniţi că „în această zonă operează pickpokeţii”. British Muzeum, loc celebru de verificare a rezistenţei la plictiseala numită cultură, se poate mîndri cu cel mai complet anunţ despre pickpokeţi:
„British Museum
Iluminînd culturile lumii
Fiţi atenţi!
Pickpokeţi!
– Luaţi notă că hoţii de buzunare operează în locuri aglomerate.
– Ţineţi lucrurile preţioase mai ferite.
– Nu ţineţi portofelul sau punga în buzunarul de la spate.
– Ţineţi bagajul de mînă cît mai aproape şi tot timpul în faţă”.
British Museum nu e singurul loc de îmbulzeală din Londra. De ce, oare, avertismentul cu pickpokeţi ia doar aici forma unor poveți amănunţite? S-ar putea crede că s-a făcut următorul raţionament. Muzeul e vizitat cu precădere de oamenii de cultură. Oamenii de cultură se definesc prin absenţa spiritului practic. Pentru a nu fi victime uşoare ale pickpokeţilor, trebuie să fie învăţaţi mai ceva ca nişte copii să-și ferească buzunarele (ei), poșetele (ele).
Posibilă şi o asemenea explicaţie, însă eu cred c-ar putea fi şi alta. Dintre turiști oamenii de cultură sînt cei mai înclinaţi să vadă o ţară prin lumea din cărţi. Or, Londra lui Dickens e cea a pickpokeţilor. Venindu-le în întîmpinare, edilii oraşului au pus la British Museum un afiş răsunător.
Nu numai hoţii de buzunare, dar şi hoţii ţin de tradiţiile britanice. Împotriva lor se foloseşte acţiunea strict preventivă. În numeroase magazine, eşti descurajat s-o ştergi cu ceva fără să plăteşti prin plantarea vizibilă a avertismentuliu că locul e sub supraveghere electronică. La Army and Navy, wc-ul te surprinde prin acest anunţ:
„Toaletă sub supravegherea Poliţiei de îmbrăcăminte şi a Poliţiei Centrale”.
Prima întrebare:
Cum adică Poliția de îmbrăcăminte? E una și de încălțăminte?
A doua întrebare:
De ce la un wc? Ca să nu încerci, probabil, să iei o pereche de chiloţi şi să ţi-o pui la wc.
Sub acelaşi semn, al măsurilor preventive, la toate magazinele, ca să probezi ceva trebuie să-ţi ceri voie de la vînzătoare. În unele, vînzătoarea te lasă doar după ce te trece într-un catastif.
Măreața tradiție a lui Dickens
Pentru călătorul venit din alte colţuri ale Europei şi ale lumii, Londra rămîne universul lui Dickens. Din frecventarea operei lui Dickens, mulţi străini au rămas cu imaginea unui oraş pe ale cărui străzi bîntuie copii hoţi. Deştepţi nevoie mare, ei au fost obligaţi de mame vitrege sau de moartea tatălui să se apuce de şterpelit prin buzunare. Citind despre un astfel de copil al străzii, călătorul străin s-a înduioşat pînă la lacrimi. Şi astfel şterpelirea portofelului nu i s-a mai părut o crimă sau cel mult o faptă de condamnat, mai ales cînd în unele pagini- magistral scrise – a dat peste oameni răi care se luau după micii vagabonzi, şi, dacă puneau mîna pe ei, le cărăbăneau pumni cu nemiluita.
Sloganele despre pickpokets răspunde astfel nevoii funciare a călătorului intelectual de a se i confirma la faţa locului realitatea din cărţi. Din nefericire, autorităţile londoneze nu pot mai mult de atît. Spun din nefericire, pentru că ideal ar fi fost dacă s-ar fi putut aranja astfel încît călătorului să i se şterpelească din cînd în cînd portofelul. Sunt aproape sigur că mai marii turismului britanic s-au gîndit la aşa ceva. Au renunţat însă – şi nu fără părere de rău. Se punea problema că pickpokeţii să nu fure o sumă prea mare sau, mai bine zis, o sumă care să-l nenorocească pe călător. În actualul stadiu al progresului turistic, nu există instrumentele necesare pentru ca turistul să-şi pună în portofel doar o sumă modică. Nici acelea prin care turistul jefuit să primească înapoi banii de la autorități împreună cu un zîmbet.
Napoli n-are nevoie de reclamă
Înainte de a porni spre Napoli, am fost avertizat de o armată de oameni de bine că oraşul e raiul hoţilor de poşete, de serviete-diplomat, de saci de voiaj. Pe Corso Victor Emanuel – mi s-a spus – cînd ţi-e lumea mai dragă, trece unul pe scuter şi, din viteză, îţi smulge bagajul din mînă. La asemenea proporţii infracţionale, şterpelirea unui portofel mi se părea floare la ureche. Mă aşteptam, aşadar, ca oraşul să fie împînzit de sloganurile campaniei de alarmare împotriva pickpokeţilor, depășind în intensitate pe cea împotriva umblatului cu foc aprins în cîmp deschis. Nu numai că n-am întîlnit o asemenea atmosferă, dar, mai mult, mi-a trebuit un efort ieşit din comun ca să descopăr un avertisment privind pericolul pickpokeților. Abia la Gara Centrală am dat peste un asemenea slogan, şi acolo, destul de greu de dibuit. Deasupra ghişeului de bilete pentru metrou şi pentru reţeaua din jurul Neapolelui, se întrecea să-mi atragă atenţia un afiş înfăţişînd un triunghi galben, din cele care avertizează ceva pe şosele şi pe arterele rutiere în general. Sub el scria în engleză, germană şi italiană „Atenţie la pickpokets”.
Cazul Napoli e un nou argument că sloganele cu pickpokeţi se înscriu în campanii de seducere a turiştilor. Napoli e atît de cunoscut în Europa şi în lume pentru hoţii săi de toate felurile, dar mai ales pentru Mafia napolitană, zisă şi Camora, încît mai marii turismului au socotit că aruncă banii pe apa sîmbetei dacă se folosesc de trucul cu pickpokeţii. Cantitatea de fior necesară oricărui turist e asigurată din plin de ziare şi televiziuni. Cît am stat eu la Napoli, seară de seară, jurnalul de Actualităţi a difuzat ştiri cu asasinate puse la cale de Camora. Cum să mai fie nevoie în aceste condiţii, de afişe cu pickpokeţi răspîndite prin tot oraşul?
Dacă demascarea pickpokeţilor ar fi, într-adevăr, cu temeiurile în realitate şi nu un mijloc de seducere a turiştilor în contextul bătăliei planetare pentru a pune mîna pe cît mai mulţi consumatori de servicii pe valută, mai mult ca sigur altfel ar sta lucrurile cu avertismentele. Ele ar avea înfățișări cu efect garantat atît asupra posibilelor victime, cît şi asupra potenţialilor călăi. Pe victime le-ar face să-şi sudeze buzunarele şi să-şi lege poşetele cu lanţuri acţionînd pe bază de parale. Pe călăi i-ar face să se mai gîndească niţel înainte de a duce mîna spre buzunarul călătorului paşnic, venit să vadă capodoperele arhitecturii universale şi ca să fie lăsat fără o leţcaie. Scrise cu „litere enorme”, vorba lui Caragiale, poveţile ar trebui să fie scurte, concise, fără nici o preocupare de înfloritură artistică.
În multe locuri din lume, am dat însă peste o altă realitate, ce-ar merita să fie studiată, privind-o în în ansamblu, ca pe o veritabilă înflorire a artei avertismentelor privind pickpokeţii. Unii ar putea spune că o asemenea realitate era de aşteptat.
Printre alte note de esenţă, omul o are şi pe cea a irepresibilei nevoi de a înflori artistic utilul.
Să luăm, de pildă, spada. E un instrument conceput să taie gîtul duşmanului dintr-o lovitură sau să-i scoată maţele dintr-o simplă împunsătură. Pentru atingerea scopului final, efortul inteligenţei umane ar fi trebuit să se concentreze doar asupra tăişului şi a vîrfului. Tăişul pentru a realiza descăpăţînarea dintr-o singură lovitură, fără să te doară mîna. Vîrful, pentru a face gaura în burtă doar prin simpla împungere.
Ce s-a putut constata însă de-a lungul secolelor?
Cavalerii nu s-au mulţumit doar cu tăişul şi cu vîrful. Au dorit un mîner cît mai frumos, ba chiar şi un tăiş cît mai artistic, de parcă un gît tăiat cu o lamă înflorată e altceva decît un gît tăiat cu o lamă pur şi simplu.
Un proces asemănător s-a petrecut cu poveţile privindu-i pe pickpokeţi. Asemenea Omului din toate timpurile, mai marii oraşelor au simţit nevoia să facă şi artă. Astfel s-a ajuns la adevărata artă a avertismentelor despre pickpokeţi, reunind într-o sinteză unică fantezia și ironia.
Mîna sub formă de şarpe
Creaţia dedicată vieţii şi activităţii pickpoketului cunoaşte, grație orașului Geneva, un moment de culme a rafinamentului şi fanteziei. Chiar în mijlocul culoarului ce duce spre ieşirea din aeroportul internaţional Geneva tronează o piramidă în miniatură. Pe o parte şi pe cealaltă îţi atrage atenţia asupra unui pericol încă nedefinit un triunghi de un roşu încins, găzduind în burtă un semn de exclamare. Deasupra şi dedesubtul figurii geometrice, ţi se atrage atenţia în franceză şi engleză:
Supravegheaţi-vă bagajele! Pickpokets!
Afişe identice mi-au sărit în ochi şi la intrarea la hotelul Cristal, unde-mi rezervasem camera.
Afişul exprima, aşadar, viziunea autorităţilor elvețiene asupra pickpokeţilor specializaţi în furtul de bagaje. Oraşul de pe malurile Lacului Leman – cum ar spune ziariștii în căutare de metafore la îndemîna oricui – are un punct de vedere propriu şi-n chestiunea pickpokeţilor clasici, altfel spus, a celor dedicaţi exclusiv buzunărerilor. În Gara Centrală din Geneva, pickpokeţii suferă un proces pe care esteticienii l-ar numi exagerare artistică. În franceză, italiană şi engleză, cei care trec pe lîngă afiş sunt avertizaţi scurt:
Atenţie la hoţi!
Pickpokeţii au devenit astfel hoţi.
Există riscul ca această îngroşare pamfletară să aibă efecte nedorite asupra industriei turismului. Dînd cu ochii de acest avertisment, mulţi călători ar putea părăsi de îndată Ţara Cantoanelor. Cu pickpokeţii mai treacă-meargă. Dar cu hoţii? Intuind pericolul, Autorităţile au introdus pe loc o precizare:
„Exclusiv în Rail City”.
Călătorul străin îşi poate vedea liniştit de treburi. Poate lăsa, la hotel, uşa camerei larg deschisă, cu valiza şi ea deschisă pe pat. Poate pune poşeta pe scaun, pe terasa din faţa cafenelei şi să meargă la toaletă. Nu-l pîndeşte nici un pericol. Hoţi sunt doar în metrou!
Ilustraţia la text bate toate recordurile. Dintr-o mînecă de blugi nehotărită între masculin şi feminin iese o mînă sub formă de şarpe. Reptila ţine în gură un portmoneu din care se iţește neglijent o ispititoare bancnotă de 100 de franci elveţieni.
Se înţelege că am privit afişele de mai sus cu încîntarea pe care ţi-o dă opera de artă expresivă. O încîntare născută şi din contemplarea absolut gratuită, condiţie sine qua non pentru satisfacţia estetică. Nu mi-a trecut prin gînd o clipă să iau în serios povețele cu pickpokeţii, nici măcar ridicaţi la rangul de hoţi. Mai întîi pentru că ele păreau să nu mă privească. La Aeroport, era vorba de primejdia de a-mi fi luată valiza. La cît de grea şi voluminoasă era valiza mea, puteam s-o las nesupravegheată şi-n mijlocul Harlemului. Tare aş fi vrut să văd ce pickpoket s-ar fi încumetat s-o ridice de jos! Avea nevoie de forţa unui campion mondial la greutăţi, stilul smuls!
Cît despre hoţii atît de nemilos desemnaţi, nu-mi făceam nici o problemă. Se atrăgea atenţia că trebuie să mă feresc de ei în Rail City.
Asta în primul rînd.
În al doilea rînd, reptila ţinea în gură un portofel.
Ori eu nu ţineam banii în portofel.
Ultimul, dar nu cel din urmă motiv era simplu. Nu credeam nici în ruptul capului că în Elveţia ar putea fi pickpokeţi. Cum să fie așa ceva în țara băncilor luxoase și a ceasurilor de mînă scumpe? Eram convins, mai mult decît în alte locuri că avertismentele atît de frumos desenate făceau parte din campania de seducere a turiştilor prin atracţii deosebite.
Într-una din zile, păşind voiniceşte pe Rue de Paquis, care duce la cartierul ONU în variantă europeană, m-am trezit bătut pe umăr de o mînuţă.
Mă întorc.
Zîmbindu-mi cu gura pînă la urechi, o tînără negresă, bine îmbrăcată, îmi atrage atenţia că umblu cu taşca deschisă. I-am mulţumit şi m-am umplut de respect faţă de spiritul civic elveţian. La noi, o asemenea scenă n-ar fi fost posibilă nici măcar în reclame. Fetişcana a plecat, lăsîndu-mă în urmă.
Ajuns la sediul ONU de la Geneva, am dat să scot banii, ca să plătesc intrarea. Francii elveţieni abia schimbaţi din euro dispăruseră. Juna cu ciorapi negri, ea însăşi negresă, mă operase cu măiestrie. Ca să nu mă prind că-mi deschide fermoarul genţii, m-a bătut pe umăr sub pretextul că mă avertizează să fiu atent la pickpokeți.
La Naţiuniile Unite nu se intra decît cu cash. Am fost nevoit s-o iau înapoi cîteva staţii, pentru a găsi un bancomat. Bătaie de cap, nu alta!
Şi totuşi, incidentul de pe Rue de Paquis nu m-a clintit o iotă din credinţa că povețele cu şarpele ţinînd portofelul în gură fac parte din campania de atragere a turiştilor.
Ba chiar, în anumite momente înclin să cred că şi juna cu ciorapi negri, ea însăşi negresă, lucra la marketingul oficiosului de turism, departamentul senzaţii tari pentru călătorii străini. Cum altfel aș fi beneficiat, ca turist, de o experiență ieșită din comun.