America trece, şi pe drept cuvînt, drept ţara transparenţei absolute. Cu un minim de efort, orice cetăţean poate obţine de la Autorități informaţii pe care noi, europenii, le considerăm ca fiind secrete. Dacă o instituţie sau o persoană refuză să ofere informaţii i se dă în cap cu Amendamentul I la Constituţia SUA. Alături de altele, Amendamentul nr. 1 a fost notificat de Congres în 15 decembrie 1781.
De atunci, el şi-a spus atît de mult cuvîntul în aşezarea Americii, încît puţine sînt realităţile de azi din SUA care să nu fie într-un fel concretizări ale faimosului Amendament. Ca autoritate, Amendamentul 1 are drept concurent doar Amendamentul II, cel cu dreptul oricărui cetăţean de a avea o armă, drept pe care, între noi fie vorba, unii l-au înţeles ca drept de a avea şi o armă nucleară.
De măreţia Amendamentului nr. 1 m-am convins în timpul călătoriilor mele în America. Aceasta, deoarece, mai mult decît în libertatea presei de a fi pînă şi pornografică, mai mult decît în structura marilor Trusturi media, autoritatea Amendamentului nr. 1 se vede mai ales în înfăţişarea aparte a wc-urilor americane. La universitatea George Washington din Washington, n-am scăpat fericitul prilej de a merge la toaletă. Nu neapărat, pentru că aveam vreo nevoie, ci pur și simplu, pentru că mă documentam ca să scriu o Enciclopedie a WC-urilor de pe Mapamond. Potrivit normelor europene, m-am scotocit în prealabil prin buzunare punîndu-mi în pumn suma pe care o apreciam ca reclamată de accesul la toaletă.
Efort absolut inutil.
Dincolo de uşă nu mă aştepta binecunoscuta matroană în halat alb sau albastru, tăifăsuind cu vecina despre creşterea costului vieţii. Am pus împrejurarea pe seama prestigiului de care se bucură în America universitatea. Nu-i exclus – mi-am zis – ca Senatul să fi obţinut o scutire de taxe, invocînd ca argument viitorul celor care frecventau toaleta. Se numărau printre cei care se descheiau la prohab sute de potenţiali Edisoni şi Einsteini. De ce să le curmăm strălucita urină, obligîndu-i să se caute de cîţiva cenţi de mai multe ori pe zi? După frecventarea şi altor toalete de interes public din America, mi-am dat seama că, peste tot, intrarea era liberă. America se dovedea superioară în materie de drepturi cetăţeneşti şi la acest capitol.
Cleveland este un Tower City.
Un loc mai mult decît public. Poţi merge la wc-ul de aici, fără nici o grijă. Afară doar de cea de a respecta riguros anunţul de la intrare:
Acest wc e doar un wc. El nu poate fi folosit în alte scopuri !
Nu e cine ştie ce să respecţi această indicaţie sunînd ca o ameninţare. Că doar n-o să intri într-un loc deasupra căruia scrie wc cu gîndul că vei culege flori sau că vei da gata opera lui Kant în varianta sa nemţească!
La toaleta universităţii m-a izbit de îndată totalitatea condiţiilor armonios întrunite pentru a afla totul despre cei aflaţi deja la toaletă. La uşi se lasă un spaţiu gol de vreo 10-15 centimetri de la podea. După un sfert din labele celui dinăuntru, te poţi informa imediat asupra personalităţii care stă cu pantalonii în vine. De cum ai deschis uşa încăperii, ştii că în cabina de mijloc e un deţinător al Premiului Nobel. Pantofii îi sînt scorojiţi, iar ciorapii de lînă se holbează la tine prin două ditamai găurile. Dacă ar fi fost un student, altă privelişte ţi s-ar fi înfăţişat. Unul din anul întîi ar fi avut nişte bascheţi violeţi, cu şireturi verzui. Din gulerul răsfrînt al încălţărilor ar fi crescut o pereche de şosete înflorate. Studentul din ultimul an se dezvăluie în schimb prin pantofi eleganţi, proaspăt lustruiţi şi şosete de mătase. Graţie locului gol de sub uşa cabinei, wc-ul de la Universitate îţi oferă rapid informaţii despre chiriaşii vremelnicei cabine.
Ştii precis, la orice oră din zi şi din noapte, cine-ţi sînt tovarăşii în exerciţiul funcţiunii.
După ce-ai tras uşa după tine şi ai învîrtit mînerul, cu un minimum efort auditiv poţi şti exact în ce stadiu se află vecinul din dreapta şi cel din stînga. Pereţii cabinelor din wc-urilor americane se definesc prin aceeaşi transparenţă care caracterizează relaţiile Senatului cu marele public. E suficient să accesezi site-ul Senatului şi afli imediat ce lege se discută, ce rezoluţie a propus creatorul senator şi cîte zile mai sînt pînă la încheierea sesiunii. La WC-ul american e suficient să fii niţel atent şi afli imediat dacă vecinul din dreapta e la început sau la sfîrşit, dacă are diaree sau, dimpotrivă, constipaţie, dacă e bătrîn sau tînăr, dacă are o curea simplă sau o curea cu zurgălăi.
Comparaţi wc-urile americane cu cele europene şi veţi desprinde imediat uriaşa prăpastie care separă America de Europa în materie de democraţie reală, ajunsă în viaţă şi nu de democraţie doar teoretică, rămasă doar pe hîrtie. La un wc din Europa nu vei afla niciodată cine îţi sînt vecinii. Nu vei şti dacă în cabine, cînd ai intrat în WC, erau tineri sau bătrîni, şomeri sau miliardari. Nu vei şti nici dacă n-ai intrat cumva la Femei. Ca să nu mai spun că nu vei şti dacă într-o cabină nu zace un ins cu gîtul tăiat şi, în consecinţă, poţi avea probleme cu Poliţia, deoarece eşti unul dintre cei care şi-a lăsat amprentele la locul crimei. E limpede că Europa, deşi se făleşte cu democraţia sa exemplară, a făcut din wc-urile publice o oază a secretomaniei dictatoriale. Cum la fel de limpede e că America se află la ani lumină distanţă de Europa pe drumul către o democraţie autentică în care nimic nu poate fi ascuns.
Accesul deplin la informaţii în wc-urile publice americane interesează neîndoielnic pe militanţii pentru drepturile omului. Pe mine m-a entuziasmat dintr-un alt punct de vedere. În filmele americane, se întîlneşte deseori o scenă în care eroul – de regulă combatant în trupele SEAL – intră într-un depozit uriaş din pustiu. Depozitele sînt preferatele filmelor de acţiune dintr-un motiv foarte simplu:
Costă puţin închirierea lor.
Şi dacă scenaristul a plasat acţiunea în holul unui hotel de lux, e mult mai ieftin să-l pui să rescrie secvenţa decît să închiriezi holul unui hotel de lux. Cel dintîi şi cel dintîi lucru pe care-l face eroul nostru e să tragă cu urechea. Vrea să ştie dacă nu cumva într-una din firide sau după butoiul cu motorină din colţ pîndeşte un alt erou (negativ) cu o mitralieră.
Printr-o situaţie asemănătoare trece un cetăţean obişnuit după ce a intrat într-un wc public. Pisoarele sînt goale. Se aude doar susurul, oh, acel susur unic, inimitabil al apei de la wc-urile publice! Departe, în cabina casieriţei se aud voci. Urechea le înregistrează. Ea s-a încordat ca să afle ce cabină e liberă. Din acest punct de vedere, situaţia cetăţeanului din wc-ul public nu diferă cu nimic de cea a combatantului SEAL din depozitul unde se desfac droguri. Ca şi vlăjganul dotat cu puşcă mitralieră, grenadă de mînă, pistoale şi pete de funingine pe obraji, cetăţeanul nostru, îmbrăcat pur şi simplu, fără nimic dichisit pe obraz, afară doar de un mic semn de la bărbieritul de azi dimineaţă, ştie că liniştea din jur e înşelătoare. Că dincolo de uşile închise, deşi nu pare a fi nimeni, e totuşi cineva. Şi asemenea combatantului, pe cetăţean îl chinuie gîndul că acel cineva stă în dosul unei uşi despre care ai jura că nu ascunde nimic. Încordat, cu nevoia stînd să plesnească de încordare, cetăţeanul forţează fiecare uşă atît de puternic încît ai crede că vrea s-o străpungă în stilul armelor cu laser. Pe măsură ce se apropie, distinge, zgomote semnificative venind din mai multe cabine. Doar din una nu vine nimic. Cetăţeanul se apropie şi bate sfios. Nu vine nici un răspuns. Ca să se convingă, cetăţeanul mai bate o dată. De astă dată cu un plin de decizie în nodurile degetelor. Dincolo de lemnul acoperit de un gri scîrbos interzis gravidelor, domneşte tăcerea. Luîndu-şi inima în dinţi, cetăţeanul împinge uşa. Şi tocmai atunci aude binecunoscutul mormăit:
Ocupat!
Aşa cum pentru luptătorul SEAL flăcările gurii de mitralieră izbucnesc exact de unde nu se aştepta.
Se înţelege că wc-urile americane au pus capăt acestei crîncene hărţuiri a cetăţeanului plătitor de taxe și impozite. De cum a intrat, acesta află care e cabina liberă. După cum se văd sau nu picioarele prin golul de un sfert de metru. Informat prompt, potrivit Amendamentului, împinge ușa cabinei libere. Nu de alta, dar prin spărtură nu se vede nimic.
Nu exclud însă surprizele. Ele sînt însă rare. Dar sînt, totuși. Cabina să fie ocupată de un ins cu picioarele retezate de la genunchi. Sau de unul care tocmai dă să se spînzure cu lanțul de tras apa.