Potrivit listei expuse pe o măsuță din cameră, restaurantul hotelului la care stau la Edinburgh oferă două feluri de breakfast:
Continental, 8 lire,
Scoțian, 18 lire.
După ce te întrebi, coborînd scările, cînd îți vei rupe gîtul, așa de întortocheate sînt, ajungi la sala de breakfast, un soi de culoar între bar și stradă.
Continental, pe care-l aleg nu atît pentru că e mai ieftin, cît mai ales pentru că eu vin de pe continent, e alcătuit din cîteva bucățele de salam, cîteva feluri de brînză, cereale, suc.
La mese, îi văd pe unii mîncînd omletă. Pornesc în căutarea izvorului din care apar omletele. Cît pe-aci să intru în bucătărie. Văzîndu-mă rătăcind prin încăpere, un ospătar îmi arată tava cu pahare. Crede că eu caut paharele! Nu, eu caut omletele!
Totul se lămurește pînă la urmă. După ospătarul care răspunde de coffee or tea, vine altul, care-mi verifică numărul camerei și mă întreabă dacă nu vreau ceva cald. Dau din cap, apelînd astfel la limbajul internațional al gesturilor. Drept urmare mi se aduce un breakfast scoțian. Totul e vegetable. Inclusiv omleta!
Pe lista de meniuri, la salam e trîntită precizarea:
Serviți-vă singuri de la bufet în timp ce noi vă aducem ceai, cafea și pîine prăjită la masă!
*
Pe Esplanada dintre Royal Scottish Academy și Prince Street Gardens (Partea a II-a) se produce de zor o formație alcătuită din 10 inși. Cîntă la cimpoi și tobe. Sînt îmbrăcați ca în celebrul film Braveheart. Singura femeie din grup e o zdrahoană pe care ți-o imaginezi ridicînd vițelul cu o mînă și cu cealaltă scărpinîndu-se. Bărbații sînt pletoși și în fustanele. Pe tobe scrie Ardbeg (o marcă de whisky). Lume multă în jur pe post de gură-cască.
Trece printre noi și concertiști un ins pe rotile, în maiou alb și pălărie neagră, cu margini tari de detectiv din filmele americane ale anilor 30. Nu departe de acolo, un mim cu perucă roșie dă din mîini cît se poate de asurzitor. Degeaba. Formația e mai tare. Mulți mănîncă înghețată cumpărată de la o camionetă parcată la intrarea pe esplanadă.
*
Despre scoțieni broșurile îi recomandă ca purtînd fuste. Pe parcursul vizitei mele în Scoția, n-am văzut decît pantaloni. La primul breakfast de la hotel, am văzut în sală un ins cu fustă și tichie.
Parcă ar fi maramureșan. Merge la bar și cere o bere. Am mai văzut în fustă un adolescent venit să cumpere iaurturi de la o băcănie. Le alege, după indicațiile primite pe telefonul mobil.
Se înțelege că purtau fustă ghizii la excursiile contracost cu minicarul în Highlander:
Să fim convinși că ne duc în Scoția și nu în Anglia!
*
De cum ies din aeroport, dau cu ochii de un taxi. La hotelurile din Edinburgh, o dată cu rezervarea camerei se poate comanda și o mașină care să te ia de la aeroport. Nu țin minte dacă am plătit dinainte de a mă urca în avion o asemenea mașină. După trecerea de verificări, pe toate aeroporturile din lume ajungi, grație unui culoar cu valoare de strîmtoare de tip Gibraltar, într-un hol uriaș, unde neamurile (zise și cei dragi), amicii și oficialii așteaptă noii sosiți. Priveliștea e aceeași peste tot în lume. De cum ai apărut de după panourile care te-au condus pînă aici, te întîmpină zeci, chiar și sute de priviri, care de care mai flămînde să descopere în tine pe cel prea mult așteptat. Printre cei care așteaptă se află și purtătorii unor pancarte pe care sunt scrise nume necunoscute de persoane și de instituții. Numele sunt ale celor mult așteptați. Călătorul dă cu ochii de numele său sau al organizației pe care o reprezintă și, după ce defilează prin fața mulțimii, se îndreaptă spre purtător.
După trecerea de pașapoarte n-am văzut nici o tabletă cu numele meu.
Ies afară din incintă, ca să fumez. Îmi găsesc doi tovarăși de suferință, aparținînd minorității fumătorilor, hăituiți pe întreaga planetă. Revin în hol, unde așteptînzii s-au mai rărit. Nu, nu e nici o pancartă cu numele meu. Văd, totuși, un ins cu o bucată de carton ridicată deasupra capului. Singurul rămas. Pe gura de ieșire nu mai apare nici un călător. Te pomenești că respectivul mă așteaptă pe mine! Mă învîrt tăcut în jurul lui, ca și cum aș vrea să-l măsor în grosime, ca să pot citi scrisul de pe tabletă. Nu e numele meu. E numele unei companii. O șterg repede de lîngă el. Văzînd cum mă uit la el, respectivul va fi crezut că am alte obiceiuri.
Ies din nou din hol. De data asta cu căruciorul. Văd un taxi. Fuga la el! Zice că nu poate să-l iau de aici. Trebuie să merg la Plecări. Fuga cu căruciorul în depărtarea indicată de mîna taximetristului. Mă înscriu, dînd ascultare indicațiilor, pe o potecă de scînduri, în loc de ciment, pe sub o copertină. În fața mea e coadă de cărucioare. După mai multe cotituri neașteptate, ajung la un ghișeu. După ce plătesc, tipul de la ghișeu îmi dă un cartonaș cu un număr. După el urmează să mă identifice taximetristul. Ieșind pe partea cealaltă, nimeresc într-o îmbulzeală de taxiuri alandala. N-apuc să mă întreb, cum dracu dau eu de taxiul repartizat. Taximetristul se îndreaptă spre mine. Cum de și-a dat seama că eu sunt? Urcîndu-mă încerc sentimentul de starletă cunoscută și în Scoția.
Taxiul e de tip britanic. Pictat în culori vesele, ca și cum ar merge cu el doar copiii. La taxiurile britanice valizele se așează în partea din spate, unde stai și tu. La fiecare curbă, cele două valize ale mele, pe rotile, o iau spre ușă, gata s-o spargă. Sunt nevoit să le țin cu o mînă, ca și cum ar fi doi căței. Pe geamul care mă desparte de șofer, se precizează:
Lumina roșie arată că vocea vă poate fi auzită de șofer.
Un avertisment tipic politeții britanice. Să nu cumva să înjurați Regina Angliei și a Scoției. Vă poate auzi șoferul dacă lumina roșie e aprinsă. Nu e aprinsă.
Cu toate acestea nu mă apuc s-o înjur pe Regină. Dintr-un motiv simplu. Nu știu atîta engleză încît să-mi permit s-o înjur cît mai pitoresc.