Voievodul Cantemir, cărturar vestit, a scris de mult o carte latinească: o serie de informații geografice, istorice și sociale, pentru curioșii veacului al 18-lea, care ar fi vrut să știe ceva despre această sălbatică, depărtată și frămîntată țară. Cartea lui Dumitrașcu Cantemir a oprit privirile și cercetările învățaților timpului și a fost rînduită în biblioteci. Pentru istoricii noștri noi, care au explorat ca pe-o Sahară trecutul nostru scris pe nisip și spulberat de vijelii...

Savitki, comandantul Diviziei 6, se sculă în picioare văzîndu-mă, şi mă minunai de frumuseţea corpului său gigantic. Se sculă, şi apoi, cu purpura pantalonilor săi de călărie, cu şăpcuța lui zmeurie dată pe-o sprînceană, cu decoraţiile sale bătute pe piept, tăie încăperea în două, cum taie cerul un stindard. Mirosea a parfum şi a răcoare dulceagă de săpun. Picioarele lui lungi păreau nişte fete, ferecate pînă la umeri în botfori strălucitori. Îmi zîmbi, izbi cu cravașa în masă şi trase mai aproape un ordin...

A fost în multe rânduri ciumă în țară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! A murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.

„Vînătoarea la urși a fost una dintre marile atracții ale lui Ceaușescu încă de la instalarea lui ca mare șef de partid comunist. Așa cum este cunoscut, pentru urși sînt două sezoane de vînătoare: unul primăvara și unul toamna. În sezonul de primăvară, singura metodă de vînătoare la urși a fost din observatoare special construite la punctele de hrănire, metodă pe care, de altfel, a practicat-o și Ceaușescu.

Mările despre miazănoapte, în genere foarte mișcătoare, iau cîteodată înfățișarea perfectă a unei oglinzi. Pe vaste întinderi suprafața lor nu mai prezintă nici un creț; nici o suflare nu mai este în aer; pe cer, nici un nor; parcă marea a murit; e un cadavru nemișcat; și această înțepeneală durează uneori săptămîni întregi. Navigatorii cu pînze, de orice vajnică furtună, de orice uriaș ciclon, n-au mai mare groază decît de această stare cadaverică a mării, pe care ei o numesc calme plat, liniște lată. O corabie cu pînze, în mijlocul unei liniști late, rămîne pe loc fără putință de mișcare...

„De cum ieşiră din grădină în piaţă şi se urcară pe podiu­mul înalt şi spaţios de piatră ce domina piaţa, Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra situaţiei. Drumul pe care-l străbătuse cu cîteva clipe mai înainte, adică drumul de la zidul palatului pînă la podium, era pus­tiu; în schimb, piaţa din faţa sa dispăruse. O potopise mulţi­mea. Aceasta s-ar fi revărsat şi peste podium, şi peste acel drum rămas pustiu, dacă n-ar fi ţinut-o în loc un rînd triplu de soldaţi din legiunea sebastiană, la stînga lui Pilat...

„– Hei, dar ce faci acolo? îl întreabă Cicikov pe Selifan. N-auzi? – Ce este? răspunse încet Selifan. – Cum «ce este»? Gînsac fără minte! Așa se mînă? Haide, dă-i drumul! Într-adevăr, Selifan mîna de mult cu ochii închiși, lovind din cînd în cînd prin somn, cu hățurile, coastele cailor, care moțăiau și ei; iar Petrușka își pierduse cine știe pe unde șapca și acum, furat și el de somn, își lăsase capul pe genunchiul lui Cicikov, care trebui să-i dea un bobîrnac. Mai înviorat, Selifan lovi de cîte ori calul bălțat pe spinare, și acesta porni în trap; apoi, după ce-și învîrti biciul pe deasupra tuturor cailor...

Mai 1893 Din 1 februarie 1893, apare zilnic la Iaşi, Evenimentul, oficios naţional-liberal, cum ţinea să se amintească încă de pe frontispiciu. Din toate punctele de vedere, ziarul nu diferă de sutele de foi mai mult sau mai puţin efemere, răspîndite, la vremea respectivă, de-a lungul şi de-a latul României Mici. O evocare din 14 iunie 1912, apărută în Opinia, cotidian cu care fuzionase Evenimentul, în urmă cu doisprezece ani, la 23 ianuarie 1900, ne schiţează o imagine despre felul cum se făcea gazetărie pe vremea lui Carol I.

„A treia zi, cu asemenea popasuri şi înaintări, Jder văzu vadurile Prutului. Pînă a nu ajunge acolo, tamazlî­curile străbătură printre bălţi şi stufuri. Apoi la locul care se chiamă Simioneşti găsiră pod umblător. Ionuţ Păr-Negru chemă la sine pe podar şi‑i puse în palmă de mai înainte brudina, poruncindu‑i să înceapă trecerea îndată după miezul nopţii, aşa ca să fie vitele dincolo înainte de ziuă.

„Orice om desfăşoară activitate culturală în felul său.” - Zicală rusească. Aşa se întîmplă întotdeauna cu trenurile: merg şi tot merg – şi deodată nimeresc în cîte-o fundătură dintr-alea în care nu se află nici dracu, în afară de păduri și activişti culturali. Un asemenea tren a făcut haltă într-o stație oarecare de pe ruta c.f. spre Murmansk şi a scuipat dintr-însul pe un oarecare individ. Acesta a poposit în stație exact atît cît a poposit și trenul – 3 minute – după care şi-a luat valea, numai că urmările vizitei sale s-au dovedit a fi incalculabile.