Savitki, comandantul Diviziei 6, se sculă în picioare văzîndu-mă, şi mă minunai de frumuseţea corpului său gigantic. Se sculă, şi apoi, cu purpura pantalonilor săi de călărie, cu şăpcuța lui zmeurie dată pe-o sprînceană, cu decoraţiile sale bătute pe piept, tăie încăperea în două, cum taie cerul un stindard. Mirosea a parfum şi a răcoare dulceagă de săpun. Picioarele lui lungi păreau nişte fete, ferecate pînă la umeri în botfori strălucitori.
Îmi zîmbi, izbi cu cravașa în masă şi trase mai aproape un ordin, care abia fusese dictat de şeful statului major. Era ordinul adresat lui Ivan Cesnokov, de a porni cu regimentul ce i-a fost încredinţat în direcţia Ciugunov-Dobrîvodka şi, luînd contact cu inamicul, de a-l nimici pe acesta…
„… Care nimicire, începu să scrie comandantul diviziei, mîzgălind toată foaia, o dau ca sarcină pe răspunderea aceluiaşi Cesnokov pînă la măsura capitală, pe care îl voi şi lichida pe loc, fapt de care, tovarăşe Cesnokov, lucrînd cu mine pe front nu de azi-de ieri, puteţi fi sigur că aşa va fi…”
Comandantul Diviziei 6 îşi puse sub ordin iscălitura cu înflorituri, aruncă hîrtia curierilor, apoi îşi îndreptă spre mine ochii cenuşii în care juca voioşia. Îi întinsei delegaţia prin care eram trimis să lucrez la statul major al diviziei.
— Să daţi ordin de zi! spuse comandantul diviziei. Să daţi ordin de zi şi să-l băgaţi în porţie la toate plăcerile, afară de cea din faţă. Ştii carte?
— Ştiu, îi răspunsei eu, pizmuind fierul şi floarea acestei tinereţi; sînt candidat în ştiinţe juridice de la Universitatea din Petersburg …
— Eşti un soi de kinderbalsam, văd eu! răcni el, rîzînd, şi mai ai şi ochelari pe nas. Şi ce pirpiriu! … Vă tot trimite încoace, fără să ne întrebe pe noi, şi-aici vă omoară din cauza ochelarilor. Rămîi cu noi, ce zici?
— Rămîn, îi răspunsei eu şi, în tovărăşia cartiruitorului, plecai spre sat să-mi caut un adăpost pentru noapte.
Cartiruitorul îmi ducea pe umăr lădiţa de campanie, în faţa noastră se întindea o uliţă de sat, rotundă şi galbenă ca o tărtăcuţă, iar soarele muribund îşi dădea în ceruri duhul trandafiriu.
Ne apropiarăm de o căsuţă cu cununi zugrăvite pe ea; cartirui torul se opri şi-mi spuse deodată cu un zîmbet vinovat:
— Mare dandana şi cu ochelarii ăştia la noi, naiba ştie cum să-i mai pui capăt! Să fie omul tobă de carte, că aici îi iese toată cartea pe nas. Dar ia să-ţi baţi joc de vreo cucoană, de cea mai curată, atunci toţi ostaşii te iau de bun …
Cum era cu lădiţa mea pe umăr, el se fîstîci şi veni foarte aproape de mine, apoi sări în lături disperat şi intră fuga în cea dintîi curte. Cazacii şedeau acolo pe fîn şi se bărbiereau unul pe altul.
— Uite, băieţi, zise cartiruitorul şi-mi puse pe pămînt lădiţa de campanie, conform ordinului tovarăşului Savițki, sînteti obligaţi să-l primiţi pe omul ăsta la voi în cantonament, şi fără măgării, fiindcă omul ăsta este sinistrat din punct de vedere ştiinţific …
Roşind pînă-n vîrful urechilor, cartiruitorul plecă fără a-şi mai întoarce capul. Eu îmi dusei mina la cozoroc şi salutai pe cazaci. Un flăcău tinerel, cu părul ca fuiorul de in atîrnîndu-i drept, şi frumos la chip cum sînt oamenii din Riazan, veni lîngă lădiţa mea, o înșfăcă şi o zvîrli peste poartă. Apoi se întoarse cu fundul spre mine, şi cu o deprindere deosebită începu să producă zgomote ruşinoase.
— Tun de calibru două zeruri! îi strigă un cazac ceva mai în vîrstă şi izbucni în rîs. Mai trage-i o rafală…
Flăcăul îşi consumă toată ştiinţa lui modestă, apoi se îndepărtă. După aceea, tîrîndu-mă pe pămînt, mă apucai să-mi adun manuscrisele şi rufele găurite, răsturnate din lădiţă. Le-am strîns şi mi le-am dus într-un alt colţ al curţii. Lîngă casă, pe nişte cărămizi era un cazan în care fierbea nişte carne de porc, fumegînd, aşa cum scoate fum în depărtare casa părintească din sat, amestecînd în mine foamea cu o singurătate fără seamăn. Îmi acoperii lădiţa cu fîn, îmi făcui din ea căpătîi şi mă culcai pe pămînt, să citesc în Pravda cuvîntarea lui Lenin de la Congresul al doilea al Kominternului. Soarele cădea peste mine de după măgurile crenelate, cazacii umblau peste picioarele mele, flăcăul acela îşi rîdea de mine într-una, iar rîndurile dragi veneau spre mine pe un drum spinos şi nu puteau ajunge la mine. Atunci am dat la o parte ziarul şi m-am dus la gazdă, care mîna vîrtelnița pe prispă.
— Femeie, i-am spus, trebuie să halesc ceva.
Baba îşi ridică spre mine globii lăbărţaţi ai ochilor pe jumătate orbi, apoi şi-i lăsă iarăşi în jos.
— Tovarăşe, spuse dînsa după o clipă de tăcere, toate astea mă fac să doresc să mă spînzur,
— Dumnezeul şi sufletul mă-ti! bodogănii eu cu ciudă şi-i repezii babei un pumn în piept. Nu-i chip să se înţeleagă omul cu voi…
Şi făcînd stînga-mprejur, zării o sabie a nu ştiu cui, care zăcea în apropiere. O gîscă gravă şi severă se legăna prin curte, curăţindu-şi fără grijă penele. Am ajuns-o dintr-o săritură şi am lipit-o de pămînt, iar capul gîştei trosni sub cizma mea, trosni şi se revărsă. Gîtul alb se tăvăli prin găinaţ şi aripile se ridicară deasupra păsării ucise.
— Dumnezeul şi sufletul mă-ti! spusei eu scormonind cu sabia în măruntaiele gîştei. Frige-mi gîsca asta, babo.
Bătrîna, sticlindu-şi ochii pe jumătate orbi şi ochelarii, ridică pasărea de jos, o înfăşură în şorţ şi o duse la bucătărie.
— Tovarăşe, zise ea după o clipă de tăcere, aş dori să mă spînzur! apoi închise uşa după sine.
Iar în curte cazacii se şi aşezaseră în jurul ceaunului lor. Şedeau nemişcaţi, drepţi, ca nişte pontifi, fără să se uite la gîsca mea.
— Flăcăul ăsta e isteţ, vorbi despre mine unul din ei şi, făcînd cu ochiul, duse la gură o lingură de ciorbă de varză.
Cazacii începură să mănînce cu eleganţa sobră a ţăranilor care se respectă unii pe alţii, în vreme ce eu, ştergînd sabia pe nisip, ieşii pe poartă, apoi intrai din nou, tînjind. Deasupra curţii atîrna luna, ca un cercel ieftin.
— Frătioare! îmi spuse deodată Surovkov, cel mai în vîrstă dintre cazaci, vino de mănîncă aci cu noi, pîna s-o frige gîsca ta…
Scoase din carîmbul cizmei o lingură pe care o avea de rezervă şi mi-o oferi. Sorbirăm împreună ciorba improvizată şi mîncarăm carnea de porc.
— Ce scrie la ziar ? mă întrebă flăcăul cu păr ca fuiorul de in, făcîndu-mi loc.
— Lenin scrie în ziar, spusei eu scoțînd din buzunar Pravda, Lenin scrie, că ne lipsesc multe…
Şi le-am citit cazacilor cuvîntarea lui Lenin cu voce tare, ca un surd triumfător.
Amurgul mă înveli în răcoarea înviorătoare a cearşafurilor lui vesperale, seara îşi lipi palmele materne de fruntea mea în flăcări.
Citeam şi triumfam, şi pîndeam, triumfînd, curba tainică a dreptei leniniste.
— Adevărul toate nările le gîdilă, spuse Surovkov, după ce sfîrşii de citit, numai că nu ştii cum să-l scoti din grămadă, pe cîtă vreme Lenin îl ciuguleşte de-a dreptul, ca găina grăunţele.
lată ce a spus despre Lenin Surovkov, comandant de pluton al escadronului de gardă. După aceea ne-am dus cu toţii să ne culcăm în fîn. Am dormit acolo şase inşi, încălzindu-ne unul pe altul, cu picioarele încîlcite, sub acoperişul găurit prin care se scurgeau stelele.
Am visat, şi am văzut femei în vis, şi numai inima mea înroşită de omor mă durea şi se prelingea mereu.
Cruzimea cazacilor din Armata Roşie
Proza Întîia mea gîscă spune totul despre felul de a fi al cazacilor, oameni pentru care calul preţuieşte mai mult decît mama sau fiul.
Personajul narator, fără îndoială Isaac Babel, ajuns la Budionîi după ce Gorki i-a sugerat să meargă la şcoala vieţii, primeşte repartiţie de propagandist la Statul major al Diviziei 6.
Din spusele comandantului pricepem că personajul narator e pirpiriu şi cu ochelari.
Scriitorul se prezintă mai întîi cazacilor dintr-o curte, care „şedeau acolo pe fîn şi se bărbiereau unul pe altul“.
Primirea de care beneficiază noul venit e descrisă într-o scenă de greu de crezut de cei care n-au citit Taras Bulba, nuvela lui Gogol despre sălbatice cazacilor:
„Roşind pînă-n vîrful urechilor, cartiruitorul plecă fără a-şi mai întoarce capul. Eu îmi dusei mînă la cozoroc şi-i salutai pe cazaci. Un flăcău tinerel, cu părul ca fuiorul de in atîrnîndu-i drept, şi frumos la chip cum sînt oamenii din Riazan, veni lîngă lădiţa mea, o înşfăcă şi o zvîrli peste poartă. Apoi se întoarse cu fundul la mine şi, cu o deprindere deosebită, începu să producă zgomote ruşinoase.
— Tun de calibru două zeruri! îi strigă un cazac ceva mai în vîrstă şi izbucni în rîs. Mai trage-i o rafală.
Flăcăul îşi consumă toată ştiinţa lui modestă, apoi se îndepărtă“.
Reacţia cazacului îşi găseşte explicaţia în înfăţişarea oaspetelui: ochelarist, pipernicit, intelectual.
Un criteriu de judecare a locului ocupat de om pe scara ascensiunii de la părosul despuiat obţinîndu-şi cu ghioaga dreptul la o friptură şi la vaginul unei muieri la domnul în frac, posesor de rufărie curată şi obţinînd friptura cu portofelul şi muierea cu mandolina, îl constituie atitudinea faţă de tot ce e neajutorat: animale mici, care nu te pot sfîşia, inşi cu diazibilităţi, femei, copii.
Pentru cazacul din Armata Roşie, noul venit e un nevolnic. Poate va fi avut în tărtăcuţă ştiinţă, limbi străine, talent, geniu. Lui, brutei, puţin îi pasă de aşa ceva. Dacă noul venit ar fi fost o huidumă şi, de cum a intrat ar fi vînturat spre ei sabia, alta ar fi fost primirea.
Se înţelege că personajul narator îşi dă seama că trebuia să întreprindă ceva pentru a-şi cîştiga respectul cazacilor. De acest respect depinde chiar eficienţa muncii sale de propagandist. Şi pirpiriul, ochelaristul, intelectualul nu mai stă pe gînduri, trece la acţiune.
Intelectualul, suspectat de a fi delicat şi, prin asta, nevolnic, le dovedeşte cazacilor că e o brută. Prin asta, el îşi obţine dreptul de a fi primit în rîndurile lor:
„Iar în curte cazacii se şi aşezaseră în jurul ceaunului lor. Şedeau nemişcaţi, drepţi, ca nişte pontifi, fără să se uite la gîsca mea.
— Flăcăul ăsta e isteţ, vorbi despre mine unul dintre ei şi, făcînd cu ochiul, duse la gură o lingură de ciorbă de varză.
Cazacii începură să mănînce cu eleganţa sobră a ţăranilor care se respectă unii pe alţii, în vreme ce eu, ştergînd sabia pe nisip, ieşii pe poartă, apoi intrai din nou, tînjind. Deasupra curţii atîrna luna, ca un cercel ieftin.
— Frăţioare! îmi spune deodată Surovkov, cel mai în vîrstă dintre cazaci, vino de mănîncă aci cu noi, pînă s-o frige gîsca ta…
Scoase din carîmbul cizmei o lingură pe care o avea de rezervă şi mi-o oferi. Sorbirăm împreună ciorba improvizată şi mîncarăm carnea de porc“.
La apariţie, Armata de cavalerie a stîrnit indignarea politrucilor sovietici. Însuşi Budionîi şi-a exprimat într-o scrisoare deschisă revolta faţă de ceea ce el numea denigrarea măreţilor cazaci.
În realitate, aşa erau cazacii din Armata de cavalerie.
Şi cînd termini cartea, te întrebi, mai mult decît nedumerit:
De ce dracu’ luptau cazacii lui Budionîi de partea Roşilor cînd, la fel de bine, puteau tăia cu săbiile şi împinge cu şpăngile şi de partea hunilor lui Attila?!