„– Hei, dar ce faci acolo? îl întreabă Cicikov pe Selifan. N-auzi?
– Ce este? răspunse încet Selifan.
– Cum «ce este»? Gînsac fără minte! Așa se mînă? Haide, dă-i drumul!
Într-adevăr, Selifan mîna de mult cu ochii închiși, lovind din cînd în cînd prin somn, cu hățurile, coastele cailor, care moțăiau și ei; iar Petrușka își pierduse cine știe pe unde șapca și acum, furat și el de somn, își lăsase capul pe genunchiul lui Cicikov, care trebui să-i dea un bobîrnac.
Mai înviorat, Selifan lovi de cîte ori calul bălțat pe spinare, și acesta porni în trap; apoi, după ce-și învîrti biciul pe deasupra tuturor cailor, Selifan îi îndemnă cu un glas subțire și melodios: «Hiii, căluților!» Căluții luară vînt și duseră brișca ușoară ca un fulg. Selifan nu mai făcea decît să-și învîrtească biciul și să strige: «Hi! Hi! Hi!» săltîndu-se legănat pe capră, după cum troica urca sau cobora în goană, prin hîrtoapele semănate la tot pasul pe șoseaua ce se lăsa ușor la vale. Cicikov, săltat și el ușor pe perna îmbrăcată în piele pe care stătea, zîmbea, căci îi plăcea goana asta nebună. Și care e rusul căruia să nu-i placă să zburde și să-și spună uneori: «Să le ia dracu’ pe toate!» Tocmai lui să nu-i placă? Și cum să nu-ți placă această goană nebună, cînd în ea găsești ecoul unui minunat avînd? S-ar spune că o forță necunoscută te-a ridicat pe aripa ei, zbori, și o dată cu tine totul zboară: zboară stîlpii verstelor, zboară – înspre tine – negustorii cocoțați pe capra chibitcei lor, zboară de amîndouă părțile pădurea cu șirurile întunecate de brazi și de molifți, cu auiala securilor și croncănitul corbilor; zboară drumul, în tot lungul lui, pierzîndu-se cine știe unde, în zarea îndepărtată. E ceva înfricoșător în aceste fugare apariții care nu apucă nici să se contureze bine, că și dispar; cerul, norii ușori și luna care-i străbate, doar ei singuri par țintuiți pe loc. Oh, troică, pasăre troică, cine te-a născocit? Tu n-ai putut căpăta viață decît în mijlocul unui popor dîrz și îndrăzneț, pe pămîntul unei țări care nu ia lucrurile în glumă, mare cît jumătate din lume, și atît de întinsă, încît apucă-te numai să-i numeri verstele și ochii ți se vor împăienjeni. Oh, troică, s-ar putea spune că tu nu ești prea încurcat meșteșugită; tu nu ești prinsă în șuruburi de fier, ci cioplită și împreunată la întîmplare, cu tesla și cu securea, de vreun dibaci mujic din părțile Iaroslavului. Surugiul tău nu-i încălțat cu botfori nemțești; cu barba în vînt și cu mănuși doar cu un singur deget, el stă așezat dracu’ știe pe ce; totuși e destul să se salte numai un pic și să dea puțin din mîini, îngînînd un cîntec, și caii se avîntă năvalnic, spițele se contopesc, împlinind parcă roata într-un taler argintiu, șoseaua se înfioară, trecătorul se oprește speriat, dă un țipăt – și troica aleargă, aleargă, mîncînd pămîntul… Și, pînă să te dezmeticești, abia mai zărești în depărtare ceva care spintecă și învîrtește văzduhul.
Și tu, Rusie, nu zbori oare ca o înflăcărată troică, pe care nimeni n-ar putea-o întrece? Drumul fumegă sub tine, podurile duduie, totul rămîne în urmă și nimic nu te întrece. Trecătorul se oprește, uluit de această dumnezeiască minune. Să fi căzut oare trăsnetul din cer? Ce înseamnă această goană nebună, care înspăimîntă? Ce tainică putere se ascunde în acești cai, cum nu s-au mai văzut încă pe lume? Oh, telegari, minunați telegari rusești, ce vîrtejuri năprasnice de vînt se încurcă în coamele voastre? S-ar spune că trupul vostru neastîmpărat e numai urechi. Auzind deasupra capetelor lor cîntecul cu care sînt deprinși, și-au umflat – cu toți deodată – piepturile lor de aramă și, abia atingînd pămîntul cu copitele, iată-i aidoma unor săgeți ce despică aerul. Așa zboară Rusia, sub o inspirație divină… Încotro te avînți? Răspunde! Nici un răspuns. Zuruitul zurgălăilor răsună melodios. Aerul, spintecat de goană, vîjîind, se preface în vînt puternic. Zboară pe de lături, rămînînd în urmă, tot ce-i iese în cale; și, cu priviri invidioase, se dau la o parte – ca să-i facă loc celelalte popoare; celelalte state”.
Măreața Rusie strînsă într-un pasaj
Despre Rusia secolului XX s-au scris mii de cărți. Numărul lor a crescut în ultimii ani, după căderea comunismului. Toate s-au ambiționat să răspundă unui potop de întrebări: cum de s-a prăbușit țarismul? Cum de-a supraviețuit Rusia războiului civil? Cum se explică teroarea stalinistă? Cum s-a transformat Rusia în uriașa Uniune Sovietică, după al Doilea Război Mondial? Cum de au ajuns trupele rusești la Berlin după ce, nu mai departe, în urmă cu cîțiva ani, în 1941, se zbăteau să apere Moscova? Își va reveni Rusia din cumpăna pe care o traversează la ora actuală? Ca să le aflăm răspunsul, ar trebui să ne zidim în bibliotecă pentru vreo cîțiva ani. S-ar putea să ne lămurim un pic. Avem însă o cale mult mai ușoară de a ne potoli arșița acestor întrebări: de a reciti cu atenție finalul Sufletelor moarte. Într-un singur pasaj vom descoperi, strînse ca esența unei nuci în miezul de sub coajă, destinul Rusiei din acest secol.
Să luăm la puricat pasajul. Pornind să-l înțelegem de la simbolurile ascunse în faptele literare obișnuite. Brișca mai mult se tîrăște decît merge. Motivul? Pe birjar, pe Selifan, nu-l împunge nimeni. Dorm, împreună cu el, lacheul Petrușka și stăpînul Cicikov. Deodată, trezit din somn, Cicikov, adică stăpînul, își dă seama că brișca merge prea încet. E suficient să-i strige lui Selifan să mîne mai tare. Vizitiul arde una cailor. Și brișca o ia la goană. Brișca e Rusia. Un timp ea merge ca dracu’. Un timp care poate fi cel dinaintea loviturii de stat comuniste. Un timp care poate fi, la fel de bine, cel de acum. Timpul Vladimir Putin. Ajunge ca vizitiul să fie împuns cu vorba sau cu biciul. Și brișca o pornește în goană. Ca Rusia pe vremea lui Stalin. Sau, mai știi, ca Rusia lui Putin. Troica, patetic invocată de Gogol, nu e bine meșterită. Nu e racordată, ca să-i zicem așa, la standardele europene. Și cu toate acestea, ea zboară atît de tare, atît de impresionantă, încît „invidioase”, celelalte popoare se dau în lături, să-i facă loc. Surugiul e un mujic sadea. „Nu-i încălțat cu boftori nemțești”, „stă așezat pe dracu’ știe pe ce”. Și totuși, troica mînuită de el zboară, nu altceva. Surugiul nu e occidentalizat. Totuși, ceva misterios, izvorît din mărețul suflet rusesc, face ca troika să alerge asemenea vîntului.
Dacă ar fi să dăm crezare lui Gogol, Rusia n-are nevoie nici de modernizare, nici de adaptarea mujicului la regimul alegerilor libere. Are nevoie ca mujicul să fie împuns. Cu vorba sau cu biciul. Are nevoie, așadar, de o mînă de fier. Că așa crede Gogol, ne dăm seama din volumul al doilea al Sufletelor moarte, volum ce s-a vrut o continuare constructivă la devastatoarea satiră din primul. Un personaj, Tentetnikov, ajunge un ratat. Cauza? Și-a pierdut îndrumătorul, pe fostul său învățător. Concluzia lui Gogol: Rusia are nevoie de un bărbat care s-o îndrume, care să-i spună „Înainte!”. Și care, firește, s-o împungă. Cu vorba sau cu biciul:
„Ce însemnau aceste jeluiri? Sufletul său zdruncinat dezvăluia astfel tainica suferință a omului în care începuseră să se zămislească înalte virtuți, dar care nu izbutise să se realizeze pe deplin? A bărbatului care, nedeprins din tinerețe să lupte cu greutățile, n-a putut să se ridice pînă a le înfrunta și birui? Să fie oare faptul că bogăția marilor lui simțiri, topindu-se ca un metal înfierbîntat, n-a primit o ultimă călire; că învățătorul lui minunat murise prea devreme și că nu mai are în toată lumea pe nimeni în stare să-i poată cristaliza forțele mereu șovăitoare, să dea voinței sale șubrede o siguranță și o mlădire, pe nimeni în stare să-i trezească sufletul și să i-l îmbărbăteze cu strigătul: înainte! pe care bărbatul rus îl așteaptă pretutindeni cu sete, indiferent de treaptă și categorie socială, de grad și de meserie?
Dar unde-i omul care să ne spună acest atotputernic cuvînt «înainte!», în graiul scump sufletului nostru de ruși? Cunoscînd tăria, însușirile și adîncimea firii noastre, cine va putea, printr-o singură vrajă, să ne îndrepte către o viață înaltă? Cu cîte lacrimi și cu cîtă dragoste și recunoștință nu l-ar răsplăti poporul rus! Dar trec veacuri după veacuri – și o jumătate milion de trîntori, de pierde-vară și de tîrîie-brîu zac într-un somn de moarte, și iar se întîmplă să se nască în Rusia un bărbat care știe să rostească acest cuvînt atotputernic”.
Cine o fi omul acesta? Lenin? Stalin? Putin? Succesorul lui Putin? Oricum, dacă ar fi să-l credem pe Gogol, Rusia îl așteaptă. Pentru a redeveni troica în fața căreia „celelalte popoare, celelalte state”, „se dau la o parte – ca să-i facă loc”.