Mai 1893
Din 1 februarie 1893, apare zilnic la Iaşi, Evenimentul, oficios naţional-liberal, cum ţinea să se amintească încă de pe frontispiciu. Din toate punctele de vedere, ziarul nu diferă de sutele de foi mai mult sau mai puţin efemere, răspîndite, la vremea respectivă, de-a lungul şi de-a latul României Mici. O evocare din 14 iunie 1912, apărută în Opinia, cotidian cu care fuzionase Evenimentul, în urmă cu doisprezece ani, la 23 ianuarie 1900, ne schiţează o imagine despre felul cum se făcea gazetărie pe vremea lui Carol I. Instalată într-o magherniţă din fundul unei curţi, redacţia ziarului, număra doar doi membri. De format mic – zice evocatorul – gazeta „se făcea uşor: un articol contra d-lui Take Ionescu, un altul contra proiectului legii maximului”.
Aşa-zisele şedinţe de sumar aveau loc dimineaţa, şi se desfăşurau astfel:
„Dimineaţa se stabilea ordinea: cei doi redactori conveneau între ei, care să scrie articolul contra d-lui Take Ionescu şi contra legii maximului. Articolele se zeţuiau cu caractere mai mari niţel şi numai bine se umplea gazeta”.
Din cîte se vede, ziarul avea două obsesii, care nu erau altele decît cele ale Partidului Naţional Liberal, aflat în Opoziţie. Take Ionescu, deoarece ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul Conservator al lui Lascăr Catargiu, trecea drept un trădător pentru liberali. După o carieră spectaculoasă în PNL, Take Ionescu, zis şi Tăchiţă Gură de Aur, demisionase în 1886, pentru ca, în noiembrie 1891, să intre în Partidul Conservator, primind portofoliul de ministru. Proiectul legii Maximului, propus de P. P. Carp, era calul bătaie al liberalilor aflaţi în Opoziţie. Pentru el izbucniseră tulburările din 5-6 aprilie 1893.
Firav la capitolul înzestrare materială, Evenimentul se dovedea extrem de ambiţios la capitolul program de luptă. Cel puţin aşa se vede din articolul „Direcţia noastră politică!” tipărit în primul număr, cel din 1 februarie 1893:
„Însufleţiţi numai de dorinţa românească de a vedea propăşind ţara aceasta, în pace şi ordine, vom duce cu vigoare şi constantă lupta pentru realizarea programului liberal, program pe care treptat îl vom dezvolta.
Crezul politic al partidului liberal este deci şi al nostru.
În numele dar a acestor, şi numai a acestor idei, vom duce o luptă hotărîtoare în viitor”.
Spre deosebire de aşa-zisele foi independente de azi, cele din vremea României Mici nu-şi ascundeau opţiunea politică. Mai mult, adăpostite în magherniţe şi nu în buildinguri, avînd, ca Evenimentul, doar cîte doi angajaţi, care făceau de toate (existau şi publicaţii scrise şi date la tipar de un singur om), ziarele împărtăşeau o voinţă excepţională de a combate duşmanul politic. Pentru foaia de la Iaşi, duşmanul nu putea fi nimeni altul decît cel al liberalilor din Opoziţie: Partidul Conservator, aflat la Putere. Sunt mîndri să afirme cei doi redactori (dată fiind rotaţia, nu putem şti care dintre ei l-a scris) în articolul program:
„Ni se impune însă, în acelaşi timp, o mare şi imediată datorie şi pe care virtutea cetăţenească chiar o reclamă.
Tendinţi năprasnice şi periculoase apar în mai toate actele regimului conservator care deţine astăzi puterea. Atît prin legiuirele lui, cît şi prin actele sale pur administrative, tendinţa de a ştirbi muma legilor – Constituţiunea – resare în mod isbitor.Şi în contra acestei tendinţi avem o imperioasă datorie de a-ne ridica cu toată tăria, a veghia apoi, în primul loc, ca Domnirea Legilor înscrisă în fruntea programului să nu primească lovituri.
Ori de cîte ori conservatorii îşi vor manifesta tendinţa de a ştirbi Constituţiunea, de a tăinui abuzurile şi jafurile, de a tolera corupţiunea şi venalitatea fie a notarului de la sat, a primarului de oraş sau al vreunui înalt demnitar al Statului – de atîtea ori ei vor fi întîmpinaţi de strigătul nostru: Stai! Şi nu consideraţi ţara ca un domeniu de exploatare al partidului conservator, nu spărcuiţi avutul ei, nu-o înjosiţi cu umilinţi şi nu ve bateţi joc de legi!”
Mă rog!
Cînd era la putere Partidul Naţional Liberal, în aceeaşi termeni scriau foile Partidului Conservator, ajuns în Opoziţie.
Potrivit evocării din 1912, „într-o dimineaţă din primele zile de primăvară, avea să se întîmple o inovaţie în gazetă”.
Fiecare număr din Evenimentul se reducea, după cum am văzut, la două articole: unul împotriva lui Take Ionescu, celălalt împotriva legii maximului.
În dimineaţa cu pricina, ordinea aceasta, domnind chiar de la primul număr, e dată peste cap:
„Fu convenit ca unul din redactori să rămîie în redacţie şi să scrie un articol în care, de acea dată, să fie cuprinsă şi legea maximului şi distrugerea domnului Take Ionescu, iar celălalt redactor să ieie interview-expres”.
Pentru ca structura ziarului să fie dată peste cap trebuia să se fi întîmplat ceva ieşit din comun în viaţa Iaşiului. Şi cum se vorbeşte de un interviu, fie el şi expres, înseamnă că în dulcele tîrg moldovenesc poposise o vedetă de la Bucureşti.
Cine era această vedetă, care bulversase paşnica viaţă a redacţiei?
Ion Luca Caragiale.
În mai 1893, I.L. Caragiale era ceea ce se cheamă azi o vedetă a vieţii noastre publice. I se jucaseră deja celebrele O noapte furtunoasă, Conu’Leonida faţă cu reacţiunea, D-ale carnavalului, O scrisoare pierdută, Năpasta. Îi apăruseră deja cîteva volume. Fusese redactor la Voinţa naţională şi Timpul. Era acum director şi copatron al Moftului român.
Pentru un ziar de provincie ca Evenimentul de la Iaşi, prilejul de a smulge un interviu de la o asemenea vedetă poposită de la Bucureşti nu putea fi ratat.
Evenimentul era o foaie de luptă a liberalilor.
Un interviu cu I.L. Caragiale nu intra în conflict oare cu lupta fără răgaz împotriva hidrei Conservatoare?
Nu, deoarece I.L. Caragiale se afla în plin proces de despărţire de Junimişti şi, aşa cum se vede din Moftul român, cocheta niţel cu liberalii din Opoziţie.
Maestrul venise la Iaşi după ceea ce el ar fi numit o daravelă: să-şi ia banii de la Teatrul Naţional pentru O scrisoare pierdută.
Articolul din Opinia e o evocare. Nu-i exclus să fie niţel înflorită. Noi credem însă că merită a fi citit (l-a reprodus excelentul istoric literar Constantin Hârlav în antologia din 2004, Caragiale-intervievat), deoarece ne confirmă încă o dată un adevăr:
I.L. Caragiale era un geniu care făcea literatură nu numai ca scriitor, dar şi ca personaj.
Aşadar, unul dintre cei doi redactori, fericit că a scăpat de pamfletul împotriva Legii maximului, porneşte în căutarea lui Caragiale, care trăsese la hotelul Bush.
Are loc următoarea scenă:
„Urcînd scările, redactorul întreabă dacă d.Caragiale nu e în oraş.
Un domn, care tocmai cobora scările, se opreşte.
— Eu sunt Caragiale. Ce doriţi?
— Doresc să vă iau un interview expres.
— Sunteţi publicist român?
— Sunt redactor.
— La ce «Trompetă»? Nu acord interviewuri.
— Nici măcar expres?
— Nici. Dv. nu ştiţi virgula, nici punctuaţia, fiindcă sunteţi intelectuali”.
Adevărata bijuterie a teatrului caragialean în viaţă şi nu pe scenă, dialogul dezvăluie părerea proastă a Maestrului despre presa vremii.
Caragiale e însă el însuşi gazetar. Ştie ce înseamnă să cerşeşti un interviu expres unei vedete, mai ales cînd lucrezi la o foaie prăpădită de provincie, iar vedeta e de la Bucureşti. Făcîndu-i-se milă de redactor, îi propune, totuşi, o învoială:
„Apoi Caragiale, luînd de mînă pe redactor, probabil ca să-l mai mîngîie, coborî scările.
— Ascultă-mă, zise el: eu nu-ţi acord nici un fel de interview; dar d-ta să fii bun şi să mă duci la comitetul teatral”.
O învoială – s-o recunoaştem – avantajoasă ambelor părţi. Caragiale se pricopseşte cu un ghid prin Iaşi. Redactorul are fericirea de a sta cu marele Caragiale o zi întreagă.
Însoţindu-l la Comitetul Teatral, reporterul asistă la o scenă tipică personajului Caragiale. După ce încasează tantiemele – 15 lei şi 20 de bani – are loc următoarea scenetă:
„Maestrul se adresă ziaristului:
— Arată-mi unde pot cumpăra o punguţă.La prăvălie, Caragiale ceru să i se deie «punguţa cea mai mică posibilă», puse înăuntru cei 14 lei rămaşi după achitarea pungii, o aşeză în buzunarul jiletcii şi zise:
— Ca bun cap de familie, voi oferi aceşti bani soţiei mele – din partea Iaşului intelectual”.
Finalul acestei scenete ni-l dezvăluie încă o dată pe şugubăţul Caragiale:
„Redactorul a stat în societatea lui Caragiale pînă seara, la plecarea trenului.
Prezentări n-au avut loc nici în momentul în care redactorul a fost să vadă pe maestru la hotel, nici în timpul celor opt ore petrecute împreună.Abia un minut înaintea plecării trenului, pe cînd maestrul se afla instalat în vagon, pipăindu-se mereu la jiletcă unde se afla atenţia Iaşului intelectual, în acel ultim moment Caragiale apăru la geam, şi chemă pe redactor:
— Toate bune, bre, dar cum te cheamă, ca să ştiu şi eu”.