Vasile Crișan, Vînătoarea la urși din „La vînătoare cu Ceaușescu. Un sfert de veac în preajma «primului vînător al țării»”, editura Adevărul, 2010

„Vînătoarea la urși a fost una dintre marile atracții ale lui Ceaușescu încă de la instalarea lui ca mare șef de partid comunist.
Așa cum este cunoscut, pentru urși sînt două sezoane de vînătoare: unul primăvara și unul toamna.

În sezonul de primăvară, singura metodă de vînătoare la urși a fost din observatoare special construite la punctele de hrănire, metodă pe care, de altfel, a practicat-o și Ceaușescu.

Deși vînătoarea de urși la nadă este simplă și ușoară, pregătirile care se făceau erau destul de complexe. Pentru atragerea urșilor la hrană, primăvara, încă de la începutul lunii martie, cînd urșii încep să iasă din bîrlogurile în care au hibernat, pe zăpadă se tîrau cadavre de animale, parcurgîndu-se zone apreciabile în jurul observatoarelor.

Pînă prin anii ʼ80, la punctele de hrană, pe cadre din lemn construite special, se atîrnau cadavre de animale, iar jos, într-un jgheab, se puneau fructe și porumb.

După o anumită perioadă, din cauza faptului că tot mai mulți urși deveneau carnivori, cadavrele au fost parțial înlocuite cu hrană concentrată granulată, fabricată după o rețetă specială. La punctele unde s-au folosit atît cadavre, cît și hrană granulată, urșii preferau să o consume pe cea de-a doua. În funcție de starea vremii, în jurul datei de 1 martie începeau atît hrănirea, cît și urmărirea urșilor din observatoare.

Conform unor grafice întocmite, la fiecare observator era stabilit cîte un sau doi pădurari care să facă observații, începînd cu ora 13.00 sau 14.00 și pînă seara tîrziu. De multe ori, pădurarii rămîneau în observator pînă dimineața, pentru a vedea ce urși vin în cursul nopții. Toate datele de la observații erau înscrise într-un carnet special, care rămînea în observator. În carnet se înregistrau: denumirea observatorului, urșii văzuți, punctajul CIC apreciat pentru fiecare, ora sosirii și plecării, comportamentul, starea vremii și altele. Ca și pentru cerb, toate aceste date se raportau zilnic, pe cale ierarhică, pînă la Ceaușescu.

 În unele zone din țară cu efectiv mari de urși, la un punct de hrănire se adunau într-o seară chiar și 15-20 de urși.
După-amiaza sau seara mai devreme, la hrană veneau mai întîi urșii mai mici și numai după aceea, cu multă precauție, soseau cei mari. Pentru a-i putea deosebi, mai ales pe cei mai mari, urșii erau botezați cu diverse porecle: Guleratu, Șchiopu, Cocoșatu, Vărgatu, Deșelatu, Pătatu, sau cu nume de oameni – Marin, Sucă, Bulă, Țîcă.

La punctele de hrană frecventate de mai mulți urși se putea vedea un adevărat și unic spectacol: joacă, încăierare, cățărare pe stîlpii cadrului pentru hrană, încercare repetată de a se ridica și de a ajunge la cadavrul suspendat, punerea de stăpînire pe hrană a celui mai puternic, atenția cu care urșii mari se apropiau de hrană și o păzeau de ceilalți și multe alte asemenea scene.

În vederea observării și înregistrării cît mai corecte a numărului și a mărimii urșilor, în decursul anilor, personalul silvic desemnat pentru observații a fost nevoit să imagineze și să facă unele amenajări suplimentare. Iată cîteva dintre acestea:
În punctele de observare unde nu a fost posibilă racordarea observatorului la rețeaua electrică s-au instalat una-două baterii de tractor, mai mari, care asigurau iluminatul atît în observator, cît și la locul în care era așezată hrana, pentru a putea vedea urșii noaptea, mai ales după ce se topea zăpada.

Pentru aprecierea mărimii urșilor, pe poteca pe care veneau de obicei la hrană se instalau cîteva prăjini marcate pe verticală cu inele de vopsea, din 20 în 20 de cm, iar pe orizontală, alte prăjini fixate la 50 cm una de alta. În momentul în care ursul trecea pe lîngă aceste prăjini, se putea vedea care este înălțimea și lungimea lui, iar pe baza acestor elemente se putea estima mărimea blănii și punctajul CIC.

Desigur că urșii mici nu prezentau interes pentru Ceaușescu. De aceea, trebuia găsită o soluție pentru ca aceștia, care veneau primii, să nu consume hrana. Și soluția s-a găsit. Pe cadrul de lemn sau de metal pentru hrană, la înălțimea de 3-4 m, s-a montat un scripte. Prin acel scripete s-a trecut un cablu de oțel lung de 30-40 cm, care la un capăt avea fixat cadavrul de animal, iar celălalt capăt era suspendat și tras pînă în observator, unde se înfășura pe un tambur cu manivelă. Cu ajutorul manivelei, pădurarul din observator puterea regla înălțimea cadavrului, în funcție de mărimea urșilor pe care dorea să-i hrănească. Uneori, în observator, de cablu era legat un clopoțel. În situția în care ursul venea noaptea tîrziu și pădurarul dormea, prin mișcarea cadavrului și a cablului suna clopoțelul și trezea pădurarul.

Probleme deosebite au fost și cu hrana. Furajele combinate granulate trebuiau transportate zilnic de la distanțe mari, de multe ori numai cu spatele. Depozitarea acestora la parterul observatorului se putea face numai dacă pereții încăperii erau suficient de groși, din beton sau cărămidă, iar ușa din metal, cu grosimea de peste 5 mm. Altfel puteai avea neșansa ca urșii care veneau noaptea și nu găseau hrană, dar simțeau mirosul ei, să forțeze ușile sau să dărîme pereții. Dacă în observator rămîneau resturi de hrană de la pădurar, urșii se urcau pe scară, rupeau ușa și sfărîmau totul în interior. Au fost foarte multe cazuri de acest fel, în care urșii au demonstrat că au o forță extraordinară.

Vînătoarea propriu-zisă era scurtă și, în mod normal, nu ridica probleme deosebite. Din situația care i se prezenta zilnic, Ceaușescu alegea punctele de nadă unde ieșeau urșii cei mai mari și la ore cînd încă mai era lumină și se putea trage cu arma.

Deplasarea spre locul de vînătoare se făcea cu elicopterul și mașina sau numai cu mașina și apoi maximum 10 minute pe jos, pe poteca de vînătoare, pînă la observatorul respectiv. Sosirea la observator se făcea întotdeauna cu 20-30 de minute înainte de ora cînd se știa că ies ursul sau urșii mari.

În timpul cît aștepta în observator, Ceaușescu solicita să joace cărți. Îi plăcea foarte mult să joace «șeptic» în doi sau în patru, după caz. De fiecare dată trișa, schimba cărțile care nu-i conveneau, astfel încît el cîștiga întotdeauna. Uneori era servit cu o gustare și cu băutură.

În camera de observare, pădurarul sau tehnicianul urmărea sosirea ursului mare. În momentul cînd acesta își făcea apariția, era anunțat Ceaușescu. El scotea arma prin fereastra observatorului și trăgea unul sau mai multe focuri în ursul arătat de pădurar. De cele mai multe ori ursul cădea din foc sau, dacă mai avea forță, mergea pînă undeva în apropiere, unde își găsea sfîrșitul. Nu prea a ratat urși la nadă. În mod normal, nu avea cum. Folosea arme de calibru mare, echipate cu lunete normale sau cu raze infraroșii, iar ținta (ursul) era fixă, mare și foarte aproape. Toată vînătoarea, la un observator dura în jur de o oră, maximum o oră și jumătate.

Blănurile mari din colecția lui de trofee, aproape în totalitate, provin de la urșii împușcați la punctele de hrănire.
Iată un exemplu mai mult decît edificator.

La invitația prim-secretarului de la Județeana de partid Covasna, în data de 7 aprilie 1989, Ceaușescu s-a deplasat cu elicopterul pînă în satul Bicsad (la 6 km distanță de Băile Tușnad), pentru o vînătoare de urși din observator închis, amplasat la locul de hrănire.

La acest observator, urșii veneau la hrană în jurul orei 15.30, deci foarte devreme în comparație cu orele la care apăreau la alte puncte de observatoare. Aici, după o așteptare destul de scurtă și în condiții de vizibilitate perfectă, Ceaușescu a împușcat, pe alese, trei dintre cei mai mari urși care au avut neșansa să se prezinte la «masa de seară» prea devreme și fără să știe ce îi așteaptă.

La ora 17.00, Ceaușescu era deja în mașina care îl ducea, doar 12 km, spre lacul Sfânta Ana, în apropierea căruia exista un alt observator închis și punct de hrănire, frecventat de mulți urși mari.

Și aici, în observator, așteptarea a fost destul de scurtă. Urșii au început să-și facă apariția, la orele cunoscute și consemnate în acel faimos carnet de observații păstrat în observator. Vînătoarea propriu-zisă era simplă și decurgea conform tipicului bine cunoscut. Întîi veneau urși mai mici, în care nu trăgea. Ceaușescu nici nu se uita la ei. Stătea și aștepta să i se spună care este ursul în care trebuie să tragă. Trăgea un foc sau două, ursul mare cădea, iar ceilalți fugeau în pădure. După un scurt timp de așteptare, veneau alți urși, alte focuri de armă, alte cadavre, alte «recorduri». Din acest observator, Ceaușescu a împușcat încă doi urși, tot așa de mari ca și ceilalți trei, într-un timp record, de numai o oră și un sfert.

Aceasta a fost ultima lui vînătoare la urși, din observator închis, lîngă punctul de hrănire a urșilor.
Rezultatul a fost, după umila mea părere, fantastic.

Să împuști cinci urși uriași, în mai puțin de trei ore, cu certitudine constituie o «performanță vînătoarească» de neegalat în Europa.

La evaluarea blănurilor, după formulele consacrate, a rezultat că doi urși aveau peste 600 puncte CIC, iar ceilalți aveau peste 500 puncte CIC.

La ora 18.30, elicopterul lui Ceaușescu a decolat din satul Bicsad, ducînd în el un «vînător» supermulțumit de ceea ce a «realizat».

În sezonul de toamnă, vînătorile la urși se făceau în goană și foarte rar la punctele de hrană. Pentru asemenea vînători existau patru-cinci rezervații speciale în care, la început de octombrie, urșii coborau din zonele montane în livezi sau în pădurile de stejar și fag cu fructificație abundentă.

În scopul atragerii unui număr cît mai mare de urși, în zonele de concentrare, pe lîngă hrana naturală se mai administrau anual zeci și sute de tone de fructe, în special mere, precum și porumb boabe sau spărtură și furaj concentrat granulat. Seara și noaptea, urșii căutau și consumau hrana, iar dimineața se retrăgeau în desișurile din pădurile apropiate. Dacă nu găseau hrană pe sol, se urcau în pomi, scuturau fructele, rupeau crengi sau pomi întregi, făcînd dezastru. Zilnic, seara și dimineața, personalul silvic și de vînătoare efectua observații în puncte fixe, iar ziua se parcurgea zona și se identificau numărul și mărimea urmelor imprimate pe sol sau excrementele lăsate de aceștia. Pe baza acestor elemente se stabilea cu aproximație cîți urși sînt în zonă la un moment dat.

Ceaușescu era invitat la vînătoare, de regulă, de prim-secretarul Comitetului Județean al PCR, în zilele cînd se aprecia că va fi cea mai mare concentrare de urși.

Pentru vînătoare la goană se mobilizau 200-400 de gonași, plus 50-100 de angajați ai Securității și Miliției, care răscoleau toată zona pentru a trimite urșii spre un singur stand.

Pe flancurile goanei, de la linia de standuri și pînă la aceea a gonașilor, erau așezate echipe de oameni care stăteau liniștiți pe loc; numai în momentul în care urșii apăreau în dreptul lor și încercau să iasă din flanc, atunci ciocăneau ușor cu două bucăți de lemn, fapt pentru care au și fost denumiți «ciocănari» sau «tocaci». Practic, toată suprafața care constituia o goană era încercuită de oameni. În goane se făcea gălăgie mare și se trăgeau multe focuri de armă. Ceaușescu stătea în hochstand, însoțit de doi ofițeri de Securitate. Aceștia îi asigurau paza și în același timp îi încărcau cele două arme dublu express, arme de același calibru, marcă și performanțe tehnice.

La vînătorile cu goană, întotdeauna mai avea trei-cinci invitați din conducerea partidului care, deși aveau arme, nu trăgeau decît numai dacă «șeful» le spunea în mod expres acest lucru. Dar nici chiar atunci unii dintre ei nu îndrăzneau să tragă pentru a nu-l deranja. Dacă din întîmplare un invitat, împușca vreun urs, cazuri foarte rare, animalul respectiv ori nu era scos din pădure la linia de standuri, ori, dacă totuși era scos, se spunea: «Dumneavoastră l-ați împușcat, tovarășe Ceaușescu!»

Uneori, la vînătorile de urși ieșeau și mistreți, lupi sau vulpi. Ceaușescu trăgea la tot. Nu ierta nimic. La o vînătoare combinată de urși cu mistreți, dintr-o zonă submontană, într-un singur stand a împușcat patru lupi. «Prost să fi, noroc să ai!» zice o vorbă românească.

Aprecierea rezultatului unei vînători depindea de zona în care a fost organizată.
La munte, dacă într-o zi se împușcau 5-6 urși și cîțiva mistreți, pentru el rezultatul era mulțumitor. În schimb, pentru zonele submontane, cu concentrări mai mari de urși, pretențiile lui creșteau. De fapt, în aceste zone a obținut și rezultatele cele mai spectaculoase, împușcînd într-o singură zi între 10 și 25 de urși.

În perioada cînd, la vînătorile de urși la goană, Ceaușescu îl avea ca invitat pe Ion Gheorghe Maurer, între ei exista o competiție. Cine împușcă mai mult și, la final, cine are tabloul de vînat mai bogat. De aceea, Ceaușescu trăgea la aproape toți urșii care îi veneau. Mari sau mici, nu mai conta. Cruța doar puii care erau cu mama lor, ursoaica. După ce nu l-a mai agreat pe Maurer și nu l-a mai invitat la nici o vînătoare, deci nu mai avea concurent, Ceaușescu a început să tragă numai la urșii care i se păreau lui că sunt mai mari. Așa a procedat ani de zile, pînă la ultima vînătoare de urși la goană, din luna octombrie 1989 de la Cușma – Bistrița Năsăud, cînd a intervenit din nou o schimbare.

Știam și văzusem și eu că la toate vînătorile de la Cușma era prezentă și Elena Ceaușescu. De fiecare dată, ea rămînea la casa de vînătoare Dealu Negru, unde era acompaniată de soțiile celorlalți invitați din conducerea centrală a partidului și de unde putea urmări cea mai spectaculoasă goană la urși din toată vînătoarea. De această dată a fost cu totul altfel. Eu nefiind prezent la acea vînătoare, iată ce mi-a relatat recent colegul și prietenul meu ing. Virgil Anca, directorul de atunci al Inspectoratului silvic Bistrița-Năsăud: «La goana denumită Scheredei, Elena Ceaușescu nu a mai rămas la casa de vînătoare, ci a stat în hochstand lîngă soțul ei. Cînd au început să iasă urșii, ea îl făcea atent și îi arăta fiecare urs. Ceaușescu nu se mai uita dacă era urs mare sau mic, trăgea la tot ce ieșea. Astfel că din cei 7 urși pe care i-a împușcat, doar unul a fost mare, ceilalți fiind doar niște ursaci».

Este cunoscut faptul că la vînătorile cu goană, mai ales la urși, primii care ies la linia de vînători sînt urșii mici. Urșii mari își fac apariția mult mai tîrziu. În mod normal, pe urșii mici îi lași să treacă și îi aștepți pe cei mari. Dacă tragi la primii urși mici cei mari, mult mai precauți, nu vor mai veni spre vînători.

Sînt sigur că Ceaușescu știa acest lucru, numai că nu putea să nu asculte de îndemnul tovarășei sale de viață, «academician doctor inginer» Elena Ceaușescu.

După fiecare goană, vînatul împușcat era scos și adunat la linia standurilor pentru a fi văzut de șef.

La sfîrșitul zilei de vînătoare se aranja tabloul de vînat. Întotdeauna acesta era admirat de Ceaușescu și de invitații lui, mai ales de coana Leana. Se filma și se făceau multe fotografii.”