„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Mihail Sadoveanu, „Vechea și frumoasa Moldovă…” din „Drumuri basarabene”, Editura Librăriei H. Steinberg & Fiul

Voievodul Cantemir, cărturar vestit, a scris de mult o carte latinească: o serie de informații geografice, istorice și sociale, pentru curioșii veacului al 18-lea, care ar fi vrut să știe ceva despre această sălbatică, depărtată și frămîntată țară.

Cartea lui Dumitrașcu Cantemir a oprit privirile și cercetările învățaților timpului și a fost rînduită în biblioteci. Pentru istoricii noștri noi, care au explorat ca pe-o Sahară trecutul nostru scris pe nisip și spulberat de vijelii, Descrierea Moldovei a lui Cantemir a fost ca o oază unde au poposit. Au putut vedea în ea ce a fost țara Moldovei acum două-sute-cincizeci de ani.

Au găsit în ea multe lucruri. Nu știu însă dacă au visat pe paginile cărții aceștia minute; dacă trecutul s-a deșteptat printre rîndurile seci de informații; dacă icoana vechii, frumoasei și nefericitei Moldove s-a ridicat în ei ca o amintire a veacurilor moarte.

Cartea aceasta, puțin citită și în aparență sarbădă, e pentru mine ca o grădină părintească veche și părăsită, în care umblu înfiorat. În fiecare ungher sufletul meu tresare.

O am totdeauna aproape. O deschid de multe ori la întîmplare și rămîn neclintit, cufundat în lumea morților, în acel tainic «a fost o dată», de unde nu se întoarce nimeni, ci numai umbrele visurilor noastre.

Văd Moldova cea veche din munți pînă-n Nistru și pînă-n limanurile mării, cu cetățile ei de piatră și satele albe presărate în lungul apelor. Lanuri, turme și prisăci – o țară ca o grădină, înspre care rîvnesc necontenit limbile prădalnice. Toate semințiile spîne și urîte au bîntuit-o. Din zorii veacurilor pămîntenii au avut de suferit necontenite izbiri.

Crai și împărați au întemeiat la hotarele ei vremelnice stăpîniri: Ungurii și Leșii, Turcii și Tatarii. «Cu toți aceștia, zice Cantemir, au avut Moldovenii multe valuri, în vremea cînd își apărau ei slobozenia lor…»

N-a fost neam mai lovit, care să se apere cu o mai cumplită îndîrjire.
Țara aceasta are un văzduh așa de senin, spune în altă parte Cantemir, încît se vede uneori, în asfințit, Ceahlăul, tocmai de la Cetatea-Albă. Vremea este așa cumpănită și apele și pădurile sînt așa împărțite, încît belșugul se revarsă de pretutindeni. «Merele din țara de sus și mălaiul din țara de jos n-au coajă»… Mierea și laptele curg ca o sfîntă mană pentru mueri și prunci, și vinul chilimbariu spumează în cupe de lut peste oșteni cu zele și plete… Livezile-s cît niște păduri. Iazurile se țin lanț. Vitele cresc fără număr în suhaturi…

Țara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pămîntul ei au curs atîta sînge și lacrimi, a fost atîta încălcare și atîta silă, – încît privirile și cîntecele urmașilor au rămas triste.

Stau așa aplecat asupra unei pagini unde găsesc scrise nume de cetăți: Chilia, Tighina, Soroca ori Hotin. Cîtă călărime de răzeși și mazîli a roit în jurul lor, la Nistru!… Codreni și Tigheceni s-au înfrățit cu oamenii din munte, sub steagul voevozilor. S-au bătut la vad la Oblucița, s-au bătut la Cetatea Albă, s-au bătut la Hotin și-n Podolia, de-au ajuns pînă la Premisla, s-au întors la apus în cheile munților, s-au bătut pretutindenea îndîrjiți și nedomoliți ca niște zimbri…

Sfînt pămînt al Moldovei, din munte la Nistru – oricît au cercat cei vicleni să te sfîrtice, cei răi să-ți strice rînduelile, cei întunecați să ridice dușmănii, tu ești unul și nedespărțit – ca un uriaș mormînt, în care dorm părinții noștri…

Așa stau de multe ori singur și visez pe paginile voevodului Cantemir. Sufletul meu, din trecut se înalță în viitor, vede poporul cel cinstit slobozit din cătușe, ridicîndu-se în depline drepturi, cu fruntea iarăși în lumină, ca strămoșii cei tari. Dacă după atît zbucium, după atîtea jertfe, am răzbit la limanul unde ne aflăm și ne-am înfrățit cei despărțiți și ne-am găsit iarăși în bătrîna noastră ocină moldovenească – apoi soarta a avut asta scris în cărțile ei tainice. Ceea ce a trebuit să se împlinească ca și cuvînt sfînt care spune că «cei tari se vor smeri și cei umiliți se vor înălța!»

O carte periculoasă pentru Sadoveanu după venirea rușilor

După Unirea Basarabiei cu Țara Mamă, Mihail Sadoveanu a scris și publicat volumul de note de călătorie, „Drumuri basarabene”. Cartea a apărut în 1922 la București. Marele scriitor a fost acuzat postdecembrist de colaborare cu ocupantul sovietic.

Parcurgînd Prefața intitulată Vechea și frumoasa Moldovă, precum și întreaga carte,mai puțin știută de românii de azi, ne putem întreba:
Și dacă Mihail Sadoveanu s-a temut, după 1944, de consecințele acestei cărți?

Să mă explic apelînd la un fragment din Istoria literaturii proletcultiste:

„Monitorul Oficial (Partea I), nr. 102, din 4 mai 1945, apare în paginile sale cu Decretul-Lege nr. 364, dat la 2 mai 1945 de Regele Mihai (pînă în decembrie 1946, cînd îşi va deschide lucrările Parlamentul ales în 19 noiembrie 1946, Legile vor fi emise sub formă de Decret-Lege de Regele Mihai I) «pentru retragerea unor anumite publicaţii periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, medalii şi insigne metalice»”.

Istoricii perioadei imediat postbelice înscriu în tabelele cronologice, drept date cruciale pentru evoluţia ţării către dictatura comunistă, multe momente din anii 1944 – 1945: 23 august 1944 (Lovitura de Stat), 6 martie 1945 (instalarea Guvernului dr. Petru Groza), 19 noiembrie 1946 (alegerile parlamentare fraudate), 30 decembrie 1947 (abdicarea Regelui).

Nici unul nu s-a gîndit să treacă, drept moment capital în procesul de instaurare a dictaturii comuniste, ziua de 4 mai 1945, cînd apare în Monitorul Oficial Decretul-Lege nr. 364.
Titlul nu ne spune mare lucru despre conţinutul Documentului.
Ne spune, în schimb, Expunerea de motive, cuprinsă în Raportul către Rege al lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei în Guvernul Petru Groza.

Decretul-Lege nr. 364 e justificat prin necesitatea de a da o reglementare juridică aplicării în practică a articolului 16 al Convenţiei de Armistiţiu.
Publicată în Monitorul Oficial (Partea I) nr. 219 din 22 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu stipula prin Articolul 16:

„Tipărirea, importul şi răspîndirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de TFF, poştă, telegraf şi telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”.

Din punct de vedere strict juridic, Articolul 16 instituia pe teritoriul României cenzura militară specifică unei perioade de beligeranţă. România, care întorsese armele, se afla în plin război împotriva Germaniei, alături de Uniunea Sovietică. Era de aşteptat ca tipărirea şi punerea în circulaţie a publicaţiilor şi cărţilor, precum şi desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a filmelor pe teritoriul României, să se facă în acord cu Înaltul Comandament sovietic.

În realitate însă, după cum ne arată documentele epocii, Înaltul Comandament Militar Sovietic era cel care aplica cenzura pe teritoriul nostru, fără ca autorităţile româneşti să aibă un cuvînt de spus. Printr-o şiretenie tipic rusească, măsurile treceau ca fiind luate de autorităţile româneşti. Aşa s-a întîmplat şi cu interpretarea Articolului 16 al Convenţiei de Armistiţiu. Dată fiind suspiciunea stalinistă faţă de Cuvîntul tipărit, articolul e interpretat nu numai ca temei pentru instituirea unei cenzuri stricte a tot ce se publica la momentul respectiv, dar şi ca o obligaţie de a scoate din librării, din edituri, din biblioteci şi din depozitele editurilor toate tipăriturile suspectate că ar putea dăuna „bunelor relaţii cu URSS”.

Decretul-Lege prevede, chiar din primul articol, înfiinţarea, „pe lîngă Ministerul Propagandei, sub preşedinţia împuternicitului acesteia”, a unei Comisii formate din delegaţii: Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Artelor, Societăţii Scriitorilor Români şi Academiei Române.

Articolul 2 încredinţează Comisiei sarcina de a

„întocmi liste de toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 pînă la 23 August 1944, cuprinzînd idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite. Listele acestor publicaţii se vor publica în Monitorul oficial”.

De precizat că prin Naţiunile Unite, se înţelegea şi, potrivit Expunerii de motive, Uniunea Sovietică.
Putea fi luat în vizor și Sadoveanu? Putea. Campaniile de epurare duse de întreaga presă, toată trecută de partea Armatei Roșii, îl iau și pe el drept țintă. Scriam în Istoria mea:

„Pamfletul Ce-au făcut scriitorii români în timpul războiului semnat de Gheorghe Dinu în România Liberă din 10 septembrie 1944, aduce această gravă acuzaţie nefondată:
«Am mai scris şi va trebui să subliniem mereu că fascismul n-a întîmplinat rezistenţă serioasă în mijlocul unor scriitori din România».

Urmează o listă de scriitori care, în concepţia autorului, au sprijinit ideologia de dreapta: Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Vinea, I. Al. Brătescu-Voineşti, Victor Ion Popa, Dumitru Almaş, Perpessicius. Multor literaţi li se stabileşte o vinovăţie extrem de gravă politic:

«Prin confuzia ce o creau, prin pasivitatea lor, prin aderenţa lor la campania împotriva culturii libere, literaţii, artiştii, savanţii şi intelectualii pronazişti au făcut şi mai fac parte din criminalii de război»” (Gheorghe Dinu, Lupta pentru cultură, România Liberă, 11 septembrie 1944).